tanarulortodox

Monologul lui Dumnezeu

tanarulortodox — Sat, 18 Oct 2008 17:09:21 +0000

M-am uitat la tine cand te-ai trezit de dimineata. Asteptam sa-mi spui
doua trei cuvinte, multumindu-mi pentru cele ce ti s-au intamplat,
cerandu-Mi parerea pentru cele ce urma sa le faci astazi. Am observat
ca erai mult prea preocupat ca sa-ti cauti haine potrivite pentru a
merge la seviciu. Speram sa gasesti cateva clipe ca sa-Mi spui : Buna
dimineata! Dar erai mult prea ocupat. Pentru a vedea ca-ti sunt
alaturi, Am surprins pentru tine cerul cu culori si cant de pasarele.
Pacat ca nu ai observat nici atunci prezenta Mea. Te-am privit plecand
grabit spre serviciu si iar am asteptat. Presupun ca fiind atat de
ocupat, nu ai avut timp nici acum sa-Mi spui doua vorbe. Cand te
intorceai de la munca, ti-Am vazut oboseala si stresul si ti-am trimis
o ploaie marunta care sa-ti alunge stresul acumulat. Am crezut ca
facandu-ti aceasta placere iti vei aduce aminte de Mine. In schimb,
suparat , M-ai injurat . Doream atat de mult sa-Mi vorbesti. Oricum
ziua era, inca, lunga. Ai pornit televizorul si in timp ce urmareai
programul preferat, Eu am asteptat. Ai cinat apoi cu ai tai si tot nu
ti-ai adus aminte de Mine. Vazandu-te atat de obosit, am inteles
tacerea ta si am stins splendoarea cerului ca sa te poti odihni, dar nu
te-am lasat in bezna.. Am lasat veghetori pentru tine o multime de
stele. Era asa de frumos, pacat ca n-ai observat… Dar nu conteaza!
Poate chiar nu ti-ai dat seama ca Eu sunt aici pentru tine. Am mai
multa rabdare decat poti sa-ti imaginezi tu vreodata. Vreau sa ti-o
arat, pentru ca si tu, la randul tau, sa o arati celor din jurul tau.
Te iubesc atat de mult incat te voi rabda. Acum esti pe punctul de a te
trezi din nou. Nu-Mi ramane decat sa te iubesc si sa sper ca macar azi
Imi vei acorda putin timp din timpul tau.
Iti urez o zi buna!

Al tau Tata, Dumnezeu.

Copilul în mijlocul ispitelor

tanarulortodox — Sat, 04 Oct 2008 19:53:05 +0000

Oricine va privi contemporaneitatea noastra
din perspectiva unei vieti normale, pe care au dus-o oamenii în vremurile dinainte,
nu poate sa nu ramîna mirat de cît de departe de norma a devenit viata acum.
Notiuni ca autoritate si ascultare, bunacuviinta si amabilitate, comportare în
societate si în viata particulara – toate s-au schimbat brusc, s-au întors cu
capul în jos. Aceasta viata nenormala poate fi caracterizata ca stricata,
alintata. Din pruncie cu copilul se poarta ca si cu un zeisor de familie:
poftele lui sînt satisfacute, dorintele îndeplinite, el e înconjurat de
jucarii, distractii, comoditati, el nu este învatat si educat în conformitate
cu regulile stricte de purtare crestina, ci i se creeaza conditii sa se
dezvolte în acea directie în care îl poarta pornirile sale… Poate ca aceasta se
petrece nu în toate familiile si nu întotdeauna, însa asa se întîmpla suficient
de des pentru a deveni o regula a educatiei contemporane a copiilor si pîna si
parintii care au cele mai bune intentii nu pot evita aceasta cu desavîrsire.
Chiar si cînd parintii încearca sa-si creasca copilul în severitate, rudele si
vecinii se vor stradui sa faca invers. Aceasta trebuie luat în consideratie în
educatia copilului .

Devenind matur, un astfel de om e firesc ca se
va înconjura pe sine cu ceea spre ce a fost deprins de mic: comoditati,
distractii, jucarii pentru mari. Viata se umple de o continua goana dupa
distractii, care sînt atît de lipsite de orice importanta, încît un vizitator
din secolul XIX, privind emisiunile noastre televizate cele mai populare,
lunaparcurile, reclama, filmele, muzica – aproape sub orice aspect al culturii
contemporane – s-ar gîndi ca a nimerit într-o societate de nebuni, care au
pierdut orice contact cu realitatea cotidiana.

În zilele noastre, daca încercam sa ducem o
viata crestina, noi trebuie sa constientizam ca lumea din jur încearca sa
supuna sufletul nostru ei – si în religie (aceasta se poate observa usor în
raspînditele culte care schilodesc sufletele, impunînd supunere fata de un
“sfînt” parvenit) si în viata lumeasca omul se confrunta azi nu cu ispite
separate, ci cu o stare de ispita permanenta, ba în chipul omniprezentei muzici
de fundal, ba în chipul indicatoarelor si a reclamelor pe strazile oraselor.
Chiar si în familie televizorul deseori devine un conducator tainic al casei,
care dicteaza valorile contemporane, opiniile, gusturile.

De peste tot se aude chemarea: traieste cu
ziua de azi, desfateaza-te, relaxeaza-te, simte-te bine. Iar subtextul este
altul, mult mai întunecat: uita de Dumnezeu si orice alta viata înafara de
aceasta, alunga din suflet orice teama de Dumnezeu si cinstire a sfinteniei.

Dar ce pot face parintii pentru a-i ajuta pe
copii sa înfrunte ispitele lumii?… Zilnic noi trebuie sa fim gata sa înfruntam
influenta lumii printr-o educatie crestina sanatoasa. Tot ce cunoaste copilul
la scoala trebuie sa fie controlat si corectat acasa. Nu trebuie sa gîndim ca
ceea ce îi dau copilului învatatorii este pur si simplu folositor sau neutru:
caci chiar daca el îsi însuseste cunostinte si îndemînari folositoare (iar cea
mai mare parte a scolilor contemporane esuiaza rusinos chiar si în aceasta),
lui i se vor preda si multe pareri si idei gresite. Aprecierea de catre copil a
muzicii, istoriei, artei, filozofiei, stiintei si, desigur, a vietii si
religiei trebuie sa vina în primul rînd din familie si Biserica, altminteri
copilul va capata o educatie gresita. Parintii trebuie sa supravegheze ce
învata copiii lor si sa repare aceasta acasa, mentinîndu-se pe o pozitie
sincera si relevînd numaidecît aspectul moral, care lipseste cu desavîrsire în
instruirea laica.

Parintii trebuie sa stie ce muzica asculta
copiii lor, ce filme privesc (ascultînd si privind împreuna cu ei, daca este
necesar), ce limba aud si cu ce limba vorbesc ei însisi – si la toate acestea
sa dea o nota crestina.

În casele în care nu ajunge barbatie pentru a
arunca televizorul pe geam, acesta trebuie supravegheat cu asprime,
urmarindu-se evitarea influentei otravitoare pe care o exercita chiar în casa
asupra oamenilor tineri acest principal mesager al ideilor si parerilor
anticrestine.

Loviturile taioase ale lumii împotriva Ortodoxiei
sînt îndeptate în primul rînd asupra copiilor. Si îndata ce la copil s-a format
o atitudine gresita, problema educarii lui în spirit crestin devin de doua ori
mai anevoioasa.

Cultul personalitatii ce ni se impune,
relaxarea, indiferentismul, desfatarea, refuzul celui mai neînsemnat gînd
despre lumea de dincolo – sînt diverse forme ale implantarii ateismului.
Cunoscînd ce anume vrea lumea sa faca cu noi, noi trebuie sa ne împotrivim. Dar
vai, daca urmaresti viata familiilor ortodoxe în lumea de azi si pe urma cum
perpetuiaza ei Ortodoxia lor, se creeaza impresia ca aceasta lupta cu lumea
mult mai des este pierduta, decît cîstigata…

Si totusi nu trebuie sa vedem lumea din jur ca
pe un rau absolut. Noi trebuie sa fim destul de întelepti, ca sa folosim în
scopurile noastre tot ce e pozitiv în ea. Multe din cele care, la prima vedere,
nu au nici o atributie la Ortodoxie , pot fi folosite în interesele educatiei
ortodoxe.

Copilul care de mic este deprins cu muzica
clasica, care s-a dezvoltat sub influenta ei, nu este supus ispitei ritmului
brutal al rockului, pseudomuzicii contemporane, în masura în care sînt supusi
cei care au crescut fara nici o educatie muzicala . O buna educatie muzicala,
dupa cuvintele staretilor de la manastirea Optina, curata sufletul si-l
pregatesc pentru primirea impresiilor duhovnicesti.

Copilul deprins cu literatura buna, drama,
poezia, care a simtit influenta ei asupra sufletului, care a primit o
satisfactie autentica, nu va deveni un adept irational al televiziunii moderne
si al romanelor ieftine, care pustiesc sufletul si îl abat de la calea
crestina.

Copilul care s-a învatat sa vada frumusetea
picturii si sculpturii clasice, nu se ademeneste usor de pervertita arta
contemporana, nu va fi atras de productiile dezgustatoare ale reclamei si cu
atît mai mult ale pornografiei.

Copilul care stie cîte ceva despre istoria
lumii, si mai ales despre cea crestina, despre aceea cum au trait si au gîndit
oamenii, prin ce hatisuri au trecut îndepartîndu-se de Dumnezeu si poruncile
Lui, si ce viata minunata si demna au dus atunci cînd I-au fost credinciosi
Lui, va putea judeca corect despre viata si filozofia timpului nostru si nu-i
va urma orbeste pe “învatatorii” veacului acestuia.

Una din problemele care stau astazi în fata
instruirii scolare consta în faptul ca copiilor nu li se mai cultiva simtul
istoriei. Acesta este un lucru periculos si fatal – a-l lipsi pe copil de
memoria istorica. Aceasta înseamna ca el devine lipsit de posibilitatea de a
lua pilda de la oamenii care au trait în trecut. Dar istoria, în esenta, se
repeta continuu. Atunci cînd dumneavoastra observati aceasta doriti sa aflati
cum îsi rezolvau oamenii problemele lor, ce s-a întîmplat cu cei care s-au
ridicat împotriva lui Dumnezeu si cu cei care îsi schimbau viata lor, oferindu-ne
noua o pilda stralucita.

Simtul istoriei e foarte important si el
trebuie cultivat în copii. În general, un om care cunoaste bine cele mai bune
roade ale culturii laice, care în Rusia aproape întotdeauna are un rasunet
religios, crestin, capata mai multe posibilitati sa duca o viata ortodoxa
laborioasa, decît cel care s-a convertit la Ortodoxie cunoscînd doar cultura
care este la moda astazi.

Anume de aceea în lupta noastra împotriva
duhului lumii acesteia noi putem si trebuie sa folosim ceea ce poate sa ofere
lumea mai bun, ca sa mergem mai departe de acest mai bun; tot ce este mai bun
în lume, daca numai ne ajunge întelepciune ca sa vedem aceasta, indica spre
Dumnezeu si Ortodoxie.

Ieromonah Seraphim (Rose) (Apologet si filosof
american contemporan convertit la Ortodoxie dupa îndelungi cautari. A studiat
aprofundat budismul si religiile orientale, vizitînd Tibetul si învatînd
sacscrita veche, pe care mai tîrziu le va critica în mod stralucit în cartile
sale. A fost calugar si preot al Bisericii Ruse din America. Autor a numeroase
carti si articole, parintele Seraphim a înfiintat Fratia “Sf. Gherman” din
Alaska, ducînd o activitate misionara uriasa nu numai pentruAmerica, ci pentru
lumea întreaga. Unele din cartile lui au fost traduse si în limba româna. S-a
mutat catre Domnul în 1983).

Visul tânărului student

tanarulortodox — Thu, 18 Sep 2008 00:46:44 +0000

Un student din vremea noastră nu era prea hotărât, dacă să meargă sau nu pe calea cea îngustă care duce spre Rai. I se părea prea greu, cu prea multe oprelişti – mai ales că cei mai mulţi tineri din jurul lui erau nepăsători faţă de credinţa şi viaţa creştină, ortodocşi fiind prin Botez.

Într-o noapte, el a visat că mergea pe drumul către Rai. Ajunsese la o poartă, păzită de un înger. Bucuros, el a vrut să treacă dincolo de poartă. Însă în prag a apărut un uriaş negru, cu chip înfricoşător, care i-a barat trecerea, privindu-l cu ochi săgetători. Îngerul care păzea poarta i-a spus atunci tânărului:

- Nu te teme; dacă tu vei vrea, te voi ajuta să treci de acest uriaş; el pare de neînvins, ca să-ţi taie nădejdea. De fapt, rugăciunea îl goneşte imediat.

Tânărul a început atunci să se roage şi s-a trezit înfiorat. Şi-a dat seama că visul fusese un răspuns pentru zbuciumul prin care trecea şi a pornit cu mai mult curaj pe calea mântuirii, ştiind că nu e singur, ci împreună cu îngerul păzitor.

(Mirela Şova, http://mirelasova.wordpress.com)

Tineretea de azi si implinirea frumusetii lor

tanarulortodox — Tue, 20 May 2008 22:40:16 +0000

Tineretea este caracterizata indeobste prin
exuberanta si spontaneitate.Ea reprezinta o perioada
a vietii omului in care vederea realitatii incepe sa prinda contur din ce in ce
mai clar,in care mintea omului nefiind inca adaptata vietii sociale si
culturale,reflecta in mod spontan lucrurile pe care le percepe;cu alte cuvinte,
personalitatea tanarului se formeaza prin imitatia celor cu care ia contact. De
pilda,scoala in genere are rol formativ (pe langa cel informativ) asupra
persoanei tinere.Educatia din familie si cea scolara insufla tanarului anumite
conceptii,pe care acesta,neavand discernamant, le asimileaza si le urmeaza
intocmai.De aceea,o educatie adecvata, care sa impodobeasca personalitatea
tanarului cu niste principii sanatoase, se impune de la sine.Educatia
nepotrivita poate perverti firea si temperamentul tanarului astfel incat, acesta
sa nu poata reusi a-si exprima in chip sincer continutul sufletesc.O educatie
care nu este apropiata de structura
intima a sufletului tanar poate forma o personalitate stalcita a persoanei.

Exuberanta sau vioiciunea tanarului
reflecta simplitatea caracterului si reprezinta bucuria de a trai si reactiile
spontane (si necalculate) la situatiile vietii in care este angrenat.Daca
tanarul este educat potrivit cu temperamentul sau va deveni un ,,om dintr-o
bucata” ,adica conform cu propria fire,fara a fi duplicitar.Daca insa nu ii
este insuflata o educatie (morala) cuviincioasa,caci perceptele morale mentin
firea omului in limite normale,tanarul va suferi tulburari de comportament,de
temperament.

Actualmente,deprinderile unor tineri sunt
confuze,sunt amorale,fiindca acestia nu se abat de la o anumita moralitate,ci
n-o urmaresc.Moralitatea nu este o norma de conduita care are scopul de a
mentine relatiile dintre oameni intr-un cadru pasnic.Ea are puterea de a forma
launtric pe om,de a-l mentine in limitele propriei firi.Familia este primul
mediu in care

tanarul
isi insuseste primele deprinderi,in care primeste educatia elementara.Parintii
transmit propria lor educatie,iar masura moralitatii lor devine si masura
conduitei tanarului suflet.

Un
parinte nu poate sa educe un copil decat dupa propriul chip,fiindca este un
model,un exemplu pentru fiul sau. Parintii au mare responsabilitate in formarea
culturala si mai ales morala a propriilor fii.Sentimentele nobile precum
dragostea trebuiesc insuflate de catre parinti;copiii nu cunosc chipul sau
manifestarea sentimentelor decat prin vederea unui exemplu.

Pana nu cunoaste raul,tanarul are o mare
libertate sufleteasca, ,,zboara” ;de aceea,educatia morala ii este absolut
necesara,pentru a intra in viata,pentru a se maturiza fara suferintele
survenite din infaptuirea raului.Consecintele educatiei nepotrivite lasa
cicatrici ,uneori grave si dureroase,in sufletele tinerilor.Raul paraziteaza
sufletul cel tanar facandu-l sa sufere.

Frumusetea tineretii se vadeste si prin
afirmarea idealismului celor tineri.Acest idealism care incearca sa-l
proiecteze si in realitatea imediata,arata starea launtrica a tinerilor.Cei mai
in varsta privesc uneori cu dispret sau cu nedumerire aceasta atitudine a celor
tineri.O educatie propice poate prelungi acest idealism sublim pana la
sfarsitul vietii.Structura insasi a sufletului tanar,neparazitat de rau,contine
in germene, implinirea acestui ,,de neatins” idealism.Bucuria in fata cursului
vietii,reflecta nazuinta spre o bucurie si mai mare.Aceasta nazuinta este
fireasca pentru sufletul omului,nu numai pentru cel tanar.Inaintarea in bine
depinde in buna masura de vointa omului.Dar ca sa ajunga tanarul sa
constientizeze aceasta ,trebuie sa fie calauzit.

Cand tanarul se impiedica in drumul pe
care-l urmeaza spre indeplinirea idealului(in genere acest ideal graviteaza in
jurul binelui) se confrunta cu anumite stari de tensiune la nivel
psihologic.Repetandu-se aceste stari,ajung sa
produca in sufletul tinerilor oarecare tulburari,pe care le numim crize
de personalitate(uneori acestea pot fi majore).Aceste crize se produc din
pricina unei cautari gresite in directia implinirii idealului;Implinirea omului
in bine presupune osteneala;de aceea,tinerilor trebuie sa li se insufle
dragostea de osteneala,iar nu de confort,de trandavie,care dupa cum observam il
conduce pe tanar la cautarea satisfacerii launtrice(caci implinirea idealului
spre care nazuieste tanarul este o nevoie launtrica) prin apelul la droguri,la
bauturi alcoolice,in relatii sexuale,muzica care instiga la violenta .La aceste
patru cautari se rezuma tanarul pentru
a-si implini nevoia launtrica (pe care o numim ideal).

Mintea tanarului lipsita de podoabele
gandurilor bune, pline de viata si nadejde,cauta sa evadeze in sfere halucinatorii
care ii aduc o implinire iluzoriesi care lasa in urma o secatuire
sufleteasca,un gol launtric.Tanarul cautand sa se elibereze de acest gol sau
sa-l umple,cauta sa fuga de sine insusi,aruncandu-se intr-o forma de placere
euforica,dar amagitoare, produsa de droguri.Drogurile starnesc ,la nivel
biologic si psihologic, niste reactii euforice,de relaxare,de care tanarul se
simte coplesit ;dupa sfarsirea efectului drogurilor,tanarul resimte o stare se
extenuare launtrica care-l tintuieste.Ciclul acesta :fuga de durere launtrica
spre a o elimina prin placere se repeta pana la depresie,caci golul launtric pe
care-l genereaza placerea produsa de droguri sporeste continuu.Sufletul
zbuciumat de efectul drogurilor nu poate sa-si afle odihna..Bauturile
alcoolice sunt tot un soi de drog,avand efectul unei euforii la nivelul
psihologic,care creeza de asemenea dependenta,si care are aceleasi efecte
asupra evolutiei launtrice a tanarului.Relatiile sexuale care nu au ca
scop zamislirea de copii,ci numai cautarea unei placeri sporite,produc mari
tulburari sufletesti.Chiar daca instinctul sexual este o pornire fireasca a
firii omului ,abuzul de sexualitate,perverteste mentalitatea tanarului,creand
o obsesie la nivelul constiintei; aceasta obsesie preschimba vederea celui cu
pricina ,facandu-l sa vada in aproapele sau un mijloc de satisfactie a
placerii.Muzica rock si genul de muzica numit manea indeamna pe
tanar la folosirea mijloacelor artificiale de satisfacere launtrica amintite
mai sus;mai indeamna de asemenea si la violenta,la imoralitate,la
nepasare fata de viata,si in cele din urma la sinucidere.

Biserica Ortodoxa are solutii optime
pentru toate aceste ,,probleme” cu care se confrunta tinerii.Redam mai jos un
indreptar de viata crestina care daca e pus in practica poate sa preschimba si
sa implineasca pe tanarul cel cautator de bine si de implinire launtrica.Acest
indreptar este alcatuit de un Parinte renumit contemporan pe nume Teofil Paraian si in cuprinsul caruia
se conjuga cu cateva percepte de viata sanatoasa (spritual si trupesc) de-ale Pr. Arsenie Boca.

1)
Participarea activa la Sf. Slujbe ale Bisericii.Participarea,iar nu asistarea;
tanarul trebuie sa aiba constiinta participarii active la Sf. Slujbe.

2) Rugaciunea de
dimineata si de seara ,de la timpul meselor;iar daca tanarul are duhovnic este
dator sa urmeze canonul dat de acesta.Cu sufletul deschis, tanarul poata
dobandi simtirea prezentei lui Dumnezeu,caci Dumnezeu nu intarzie sa se faca
simtit celui ce cu sinceritate il cauta.Iar rodul rugaciunii este odihna
sufleteasca survenita de pe urma simtirii prezentei lui Dumnezeu.(Fericitul
Augustin:,,Tanjeste sufletul meu dupa Dumnezeu si nu-si va afla odihna pana se
va salaslui intru El ”).

3) Rugaciunea de toata
vremea:,,Doamne Iisuse Hristoase,Fiul lui Dumnezeu,miluieste-ma pe mine
pacatosul”;este un mijloc de apropiere de Dumnezeu,un mijloc de cercetare de
sine,un gand etalon pentru cunoasterea celorlate ganduri si un mijloc prin care
Dumnezeu daruieste Harul Sau.

4) Citirea zilnica a
doua capitole din Sf. Scriptura (Noul Testament).Acest lucru fiind de mare
importanta,fiindca impodobeste mintea cu gandurile lui Dumnezeu,niste ganduri
bune care genereaza alte ganduri bune,pozitive.

5)Postul,facand parte
din randuiala Bisericii trebuie tinut.Semnificatia Postului reprezinta pe langa
abstinenta,puterea de autocontrol si fiind o jertfa,inlesneste Rugaciunea.

Apoi : a) Oxigen, problema oxigenului în viata spiritualã. Are
mare importantã, în sensul cã un creier oxigenat gândeste altfel decât un
creier care trebuie sã suporte lipsã de oxigen sau împutinare de oxigen.b) Glicogen
- glicogenul fiind zahãrul din ficat este o substantã alcãtuitã în organism
prin lucrarea lui Dumnezeu, prin lucrarea organismului, asa cum l-a fãcut
Dumnezeu.glicogenul nu se poate realiza asa cum trebuie dacã omul nu insistã
pentru un echilibru în ceea ce priveste hrana.c) Somn – somnul fiind un
dar de la Dumnezeu, pentru care noi ne rugãm seara (sã ne fie somnul limpede,
sã ne fie somnul netulburat de vise care near putea aduce tulburare, sau near
putea aduce spaimã, sau stiu eu ce near putea aduce) lui Dumnezeu sã ne dea
somn linistit , somn cu pace. E foarte important sã dormi atât cât îti este
necesar ca sã duci o viatã eficientã, o activitate eficientã. Când esti
odihnit, poti sã te rogi (dimineata, când te scoli, esti mai bun pentru
rugãciune, seara, când te culci, esti obosit) -cel putin sase ore de somn
continuu.d) Sã-ti pãstrezi hormonii, adicã sã nu faci abuz de energie
sexualã, sã nu te axezi pe plãcerea sexualã, sã fii abstinent, asta
înseamnã. E o chestiune care nu tine de rânduiala lui Dumnezeu si care nu tine
de rânduiala firii si care, de fapt, nu aduce nimic spiritual. e) Sã ai
conceptie de viatã crestinã. Adicã sã nu te iei dupã idei, dupã conceptii,
dupã teorii extracrestine, din Asia sau stiu eu de unde, de la pãgâni, în orice
caz; ci sã ai în vedere învãtãtura Bisericii, credinta noastrã, conceptia
crestinã, care ne ajutã, ne dã posibilitatea sã ne mântuim, ceea ce înseamnã sã
ne îmbunãtãtim sufleteste, sã devenim mai buni, sã nu mai fim rãi, pentru cã
pânã la urmã, mântuirea asta înseamnã, sã se evite negativele si sã se
întãreascã pozitivele.

Urmand indreptarul redat mai sus,tinerii isi pot
incununa frumusetea si vioiciunea,implinindu-se si in plan spiritual,lucru spre care tanjesc in
mod firesc.

Autor: Necunoscut

Spune NU SODOMEI !

tanarulortodox — Thu, 15 May 2008 23:41:14 +0000

Copiii si religia

tanarulortodox — Thu, 15 May 2008 13:23:32 +0000

La ce le trebuie asta copiilor?

diacon
Andrei Kuraev

Mulţi ani am fost educaţi şi am vieţuit într-o farsă ideologică. Din unele
şi aceleaşi motive ideologii ne înaintau teze contradictorii, ceea ce împreună
se numea “monolitul învăţăturii marxist-leniniste”.

Astfel, propaganda ateistă postula: dauna religiei constă în faptul că ea
îndepărtează oamenii de la activitatea socială, îi duce în cine ştie ce miraje
şi inerţii. Chiar şi astăzi multor
propagandişti le face plăcere să scrie că religia încurcă omului să participe
activ la lupta politică (avînd în vedere – de partea lor). Respectiv, viciul de
prim-ordin al Ortodoxiei este următorul: Biserica nu are o doctrină
social-politică clară, ea s-a “închis între pereţii locaşurilor de cult” etc.

Dar să presupunem că patriarhul
ia atitudine faţă de evenimentele politice, care nu-i convine editorului unei
anume publicaţii. Şi iată că acelaşi ziar, care nu demult învinuia Biserica de
izolaţionism, acum începe să o mustre pentru clericalism: “cum de îndrăzneşte
Biserica să se implice în politică? Datoria ei este de a se ruga!”. Iarăşi
farsă, acum însă de alt gen.

În universităţile pedagogice şi
în cadrul seminariilor didactice pînă acum continuă să se mizeze pe acelaşi
truc ideologic bine pus în scenă. Orice curs de ateism ştiinţific începea cu
afirmaţia: religia este produsul copilăriei umanităţii. Aşa, un fel de gîndire
primitivă, mitică, înapoiată. Ulterior, omenirea a crescut din ea, s-a
dezvoltat filozofia, gîndirea ştiinţifică raţională şi omenirea a ieşit la drumul
mare al progresului. Aşadar, teza iniţială este: “religia – gîndire
copilărească”.

Mai trec cîteva lecţii şi
profesorul de ateism ştiinţific previne: “Dragi tovarăşi, veţi deveni
învăţători, deci fiţi vigilenţi, nu daţi copiilor nici un fel de educaţie
religiosă. Nu trebuie să forţaţi copiii şi să le impuneţi concepţii religioase
despre lume.”

Acum confruntaţi poziţia finală
cu cea iniţială. Dacă religia este gîndire copilărească, de ce să nu se permită
copiilor a gîndi copilăreşte?

Avem de-a face cu un veritabil
salt peste cap.

Nu pun în cazul de faţă
întrebarea dacă este sau nu “corectă” perceperea religioasă a lumii. Pur şi
simplu îmi pare că chiar şi “ateismul şrtiinţific”, o atare mitologie, trebuie
să fie politicoasă cu normele logicii. Iar logica spune: dacă afirmi că religia
este tipul gîndirii copilăreşti a omenirii şi consideri că fiecare copil
parcurge în dezvoltarea sa individuală toată filogeneza, toată istoria
omenirii, înseamnă că eşti nevoit să recunoşti, logic, că în viaţa copilului
trebuie să existe neapărat o perioadă a recepţiei mitologice a lumii. Înseamnă
că însuşi copilul aspiră la Lumea de Sus.

Dar farsa rămîne farsă. Şi dacă
trebuie să răstorni totul cu susul în jos, aceasta ar trebui să se facă elegant
şi abil.

E puţin, însă, doar a observa
incompatibilitatea logică a acestor teze. Logica nu suportă mari pierderi dacă
cineva îi încalcă legile. Legea gravitaţiei, bunăoară, nu-i prejudiciată
dacă cineva a hotărît s-o ignore. La urma urmei, căzînd, acesta îşi va frînge
gîtul sie şi nu mecancii newtoniene. Sufletele copiilor, însă, pot fi mutilate, dacă vom încerca să ne apropiem
de ei cu un şablon deformat.

Argumentele de tipul “cînd va
creşte se va descurca şi singur” pot distruge orice educaţie a copilului. Este
ca şi cum ai afirma: deoarece în lume sunt multe limbi, haideţi să nu vorbim cu
puştiul nostru în nici o limbă, cînd va împlini 16 ani şi va primi buletinul va
hotărî singur care limbă să-i fie maternă (rusa, engleza sau japoneza).

Negreşit că orice educaţie impune
adolescentului un anumit mod de acţiune şi receptare a lumii, fie din partea
părinţilor, a profesorilor sau a prietenilor mai mari. În acest sens, educaţia
lingvistică şi religioasă sînt absolut identice. “Va creşte şi va decide
singur” nu este o formulă ce denotă grijă pentru copil, ci mai degrabă
iresponsabilitate pentru educaţia lui. De vreme ce copilul pune întrebarea, el
aşteaptă răspunsul. Şi dacă cei maturi nu-i vor oferi un răspuns, el şi-l va
crea singur, folosindu-se de ceea ce-i este accesibil. Problema este dacă acest
răspuns nu va fi periculos. Nu mai sîntem în timpurile brejneviste ale
mutismului general cu privire la religie. Mass-media mereu glisează pe lama
“tainelor religioase”. Această pasiune pentru ocult a televiziunii ruse puţin
cîte puţin dezvoltă şi la copii receptarea magico-ocultistă a lumii. Vii la
prima lecţie la cei din clasa I-a, încerci să le explici ce este sufletul şi
drept răspuns auzi: “Eu ştiu ce este! Acesta se numeşte “corp astral”… Şi cine
garantează că peste cîţiva ani această fragedă făptură, încă din faşă cunoscînd
cuvintele “karma” şi “astral”, auzite de la vreun “Învăţător al Adevărului” nu
va nimeri într-o sectă?

Aşadar, copiii au nevoie de
realitatea religioasă. De aceea discuţia despre educaţia religioasă a copiilor
se va deschide cu întrebarea: la ce foloseşte aceasta? Nu ţării, statului,
Bisericii, şcolii şi nouă, ci copiilor, le foloseşte sau nu?

Să încercăm să aboradăm discuţia
despre lumea duhovnicească din perspectiva copilului. Ori mai precis să
formulăm întrebarea: ce este prezenţa ori absenţa educaţiei religioase pentru
copilul însuşi.

Logica studiului religiei ne
obligă să recunoaştem că în viaţa copilului neapărat trebuie să existe o
perioadă de receptare mitică a lumii. Prin urmare, copilului îi este necesară
educaţia religioasă chiar şi pentru a fi copil.

El nu este un agnostic, lumea
duhovnicească pentru el e vie şi reală. El vede lumea foastre mistic. Una
dintre trăsăturile gîndirii care se numeşte mitică constă în faptul că omul,
care gîndeşte astfel nu face o deosebire netă dintre ordinea naturală şi
supranaturală a lucrurilor.

Problema e că punctul cheie de la
care porneşte ateismul ştiinţific se bazează pe afirmaţia că religia este
credinţa în supranatural. Într-adevăr, ateistului minunea îi pare ceva supranatural.
Dar pentru omul profund credincios, minunea este un fapt obişnuit (face parte
din ordinea firească a lucrurilor).

Nu este greu să ne convingem că
receptarea mitică a lumii îi este proprie copilului. Pentru el nu există nimic
supranatural. Pur şi simplu, minunea e un lucru firesc.

În conştiinţa lui nu există
separarea lumii în sfera naturală şi supranaturală. În general, orice simţ al
religiozităţii nu receptează minunea ca pe ceva ce ar distruge ordinea
lucrurilor, dimpotrivă, sesizează că “nu poate fi lume fără minune”, că minunea
este absorbită de lume. Este firească prezenţa miracolului şi nefirească viaţa
condusă numai de legile fizicii. Conştiinţa religioasă este chiar realistă, ea
nu admite fanteziile. Pur şi simplu realitatea ei presupune minunea, nu se
limitează doar la lumea obiectelor neînsufleţite.

Universul copilului este limitat
şi minunea nu lipseşte din el. L-ar uimi oare pe un învăţător dacă l-ar vedea
în stradă pe Însuşi Hristos Cel Viu? Cred că da. Puştiul nu s-ar mira, atît
doar că această întîlnire l-ar bucura.

Copiii de la patru la şase ani,
întîlnind în stradă un preot, înştiinţează răsunător părinţii şi prietenii că
“iată merge Dumnezeu!” De altfel, aşa fac copiii din familii necredincioase
(ateiste). Micuţul din Biserică, începînd a se împărtăşi şi a se întîlni cu
părintele, încă fiind înăuntrul mamei sale, desigur în acest răstimp poate avea
faţă de preot o atitudine caldă şi plină de încredere. Dar copiii care aud
numai din cînd în cînd cîte ceva din sfera duhovnicească, prind orice semn din
acel domeniu, pe care deja îl consideră principal. Pentru copil întîlnirea cu
Dumnezeu e absolut firească. Cu o oră în urmă el a întîlnit un pisoi adorabil
şi, iată, acum – pe Hristos. Oare ar fi ceva straniu aici? Dar voi, maturii, Îl
întîlniţi mai rar?

Într-o zi după slujire, cînd
stăteam în curtea bisericii, s-a apropiat de mine un om. El s-a uitat lung la
mine, apoi a întrebat: “tu locuieşti aici?” Explicaţiilor mele că eu nu
locuiesc aici, ci slujesc, nu prea le-a dat crezare. Cînd însă am continuat
discuţia noastră, s-a clarificat că în toţi cei cinci ani de viaţă acest om nu
a fost în biserică niciodată. Dacă-i aşa, am intrat în lăcaş. Evident,
nu i-am putut povesti nimic despre biserică. Doar nu-i voi spune că “acesta-i
iconostasul”, iar “acesta-i altarul”, “aceasta-i cădelniţa” şi alte cuvinte
stranii, străine. Oricum el în
biserică vede mai multe decît mine. A umblat el cît a umblat prin biserică,
apoi se întoarce spre mine şi-mi spune: “dar eu am văzut unde te-au omorît”. Şi
arată spre răstignire.

Un copilaş de trei ani suferă
demult de tuse. Înainte de somn el îi spune bunicii: “bunicuţo! dacă te vei
întîlni în vis cu îngerii, spune-le să-mi înceteze tusea: am obosit atît de
mult!”

O întîmplare foarte asemănătoare
a avut loc în viaţa a doi oameni şi de la ei, în parte, am auzit despre ea.
Persoanele acestea sînt un băieţel de şase ani, Serioja şi mama lui. Odată s-au
nimerit într-un oraş ce a crescut în jurul unei staţii atomo-electrice. Cînd a
venit timpul de plecare, lui Serioja a început să-i curgă sînge din nas. Trec
orele, dar hemoragia nu încetează. Analizele demonstrează că nivelul
leucocitelor este mărit de trei ori. Copilul este spitalizat . Maică-sa stă la
căpătîiul lui şi plînge. Această familie nu poate fi numită tradiţional-religioasă.
Fiul cel mai mare a venit în biserică în anii de universitate şi, treptat, i-a
adus la credinţă pe ai săi. Dar mezinul, Serioja, se poate spune, deja a primit
o educaţie în spirit ortodox.

Şi iată că mama plînge deasupra
pătuţului copilului, care se duce tot mai departe… La un moment dat Serioja
deschide ochii, priveşte la maică-sa şi, destul de supărat, spune: “mamă, ei ce
tot plîngi? Mai bine te-ai ruga.” Mama începe a se ruga, dar lacrimile iarăşi o
împiedică să-I vorbească Domnului. Serioja stăruie din nou: “Nu, mamă, nu-ţi
abate atenţia, tu roagă-te”. Curînd hemoragia încetează şi către dimineaţă
structura sîngelui se normalizează. (Pentru întregirea tabloului e bine să
menţionez că în această călătorie ei au luat iconiţa Cuviosului Serghie de la
Radonej, dăruită în Lavra Sfintei Treimi de către stareţul Chiril)…

Iată încă un caz, martorul căruia
am fost. În luna iunie a anului trecut (poate 1998), am fost invitat să ţin
cîteva prelegeri la Tambov. Nu-i greu să vă imaginaţi personalul care merge din
Moscova la începutul verii. Vagoanele sînt pline de copii care pleacă la
bunici, la ţară, escortaţi de părinţi. În compartimentul meu călătoreşte o
familie tipic moscovită. Mama şi tata îi duc la bunica la ţară pe doi băieţei.
Cel mai mare are nouă ani, mezinul vreo şase. Bineînţeles, ei văd că eu sînt
slujitor al Bisericii şi mama povesteşte că ei tot cred în ceva. Că tatăl e
constructor, odată chiar nişte ţevi a tras la biserică. Copilaşii, cică, tot nu
cresc fără Dumnezeu. Mezinul, Saşenica, ştie chiar “Tatăl nostru”, se laudă
mama. Tot acum îl ridică pe băieţel: “Saşenica, ia arată cum ştii tu tatăl
nostru”. De obicei, copilului nu-i place deloc să recite, orice ar fi, în faţa
maturilor: fie poezie, fie rugăciune. Şi iată că Saşa, fără prea mult chef, a
spus rugăciunea (numai daţi-mi pace, chipurile).

S-au culcat. Trebuiau să ajungă
la gara lor la şase dimineaţă. Cu o oră înainte copilaşii sînt treziţi. Se
pregătesc. Cam pe la ora şase fără un sfert, cînd pînă la gară au mai rămas
vreo cîţiva kilometri, trenul se opreşte brusc. Stă o oră, două. Mai apoi sa
constatat că în trenul care mergea înaintea noastră a explodat o cisternă.
Copilaşii se agită, părinţii tot se neliniştesc: trebuia să-i întîlnească o
maşină din colhoz. Şi pe neaşteptate mama spune nervoasă: “ei, Saşa, zi vreo
rugăciune!” Ea probabil nici nu l-a rugat la modul serios. Dar Saşenica a
înţeles totul corect. Se ridică: “Tatăl nostru care eşti în ceruri…” Scăpînd
cîteva fraze, încurcînd cuvintele… Şi cînd a zis “Amin” trenul a pornit. Parcurgînd
cei cîţiva kilometri pînă la gara la care trebuia să coboare tînărul rugător,
trenul s-a oprit, de acum pe mult timp. Rugăciunile mele Domnul nu le primea.

Voi relata încă despre un caz
care nicidecum nu poate fi redus la “influenţa mediului”.

Băieţelul unui comisar roşu nu
ştia nimic despre Dumnezeu, chiar bunica, cînd acesta a întrebat-o de
cruciuliţa ce o purta la piept, i-a răspuns că-i un ceas. Însă odată, auzind
clopotul, a spus: “Bunicuţo, du-mă la biserică, numai o dată, o singură dată, mă
voi uita la Dumnezeu şi atît”. (Din scrierile mitropolitului Veniamin Fedcenco,
Despre credinţă, necredinţă şi tăgadă, ŃĎÁ p. 22).

Iată deci, pentru copil, aceasta
e ordinea lucrurilor. Lui nu i se pare normal să fie materialist.

Dar în caz că năzuinţa firească a
copilului spre cunoaşterea complexă, mitică a lumii, nu va fi îndreptată către
formele culturale ale conştiinţei religioase, va urma inevitabil o mitologizare
proprie şi plăzmuire a Divinităţii. Tabuizarea convorbirilor despre cele mai
importante subiecte se va solda cu deformarea lumii lăuntrice a lui. Dacă
mediul în care trăieşte copilul nu-i va oferi o înţelegere complexă, mitologică
, sinceră şi vie a lucrurilor, atunci universul acestuia va fi mărginit. Prin
anii 20 în pedagogia sovietică a existat o încercare de a interzice predarea
poveştilor pentru copii fiind argumentată în modul următor: “Noi pregătim
ingineri ai sufletelor omeneşti. Avem nevoie de raţionalişti şi aceşti
lauri-balauri şi zmei nu ne folosesc deloc”.

Însă destul de repede s-a
constatat că raţionalizarea uniformă şi plată a lumii copilului îi mutilează
universul psihic; el pierde receptarea complexă a lucrurilor. Copilul fără
educaţie religioasă riscă să fie accidentat nu numai psihic. Nu este vorba
numai de un deficit sufletesc şi emoţional. La începutul anilor 80 a apărut o
carte, “Combaterea fricii la copii”. Cu părere de rău cartea nu am păstrat-o şi
nici numele autorilor nu le-am reţinut. În această carte se relata despre teama
de noapte şi întuneric a copiilor şi despre singurătate. Autorul a propus o
metodă psihanalitică destul de justificată. Copiii au fost rugaţi să-şi
deseneze coşmarurile. Copilul însuşi ilustra cauzele spaimei sale şi se temea
mai puţin. Aceste lucrări ale copiilor au fost anexate la carte. Ce monştri
oare speriau copii sovietici în societatea unde socialismul a obţinut o
victorie sigură? Extratereştrii? Dinozaurii? Laurii-balaurii? Majoritatea
copiilor au desenat demoni. De unde provenea groaza de draci la copiii
sovietici? Pe atunci drăcuşorul în filmele cu desene animate şi pe bibelouri,
în cărticele de tipul “Povestea despre popa şi argatul său Balda” era o fiinţă
simpatică şi hazlie, cu care pedagogii sovietici îi propuneau copilului să se
identifice. Căci şi pe acela ori toată lumea îl jigneşte, ori este un ştrengar
de care ţi-i milă uneori. Oricum, nu are în el nimic rău şi agresiv. Şi deodată
aceşti copii (din familii ateiste) nu desenează nişte extratereştri, monştri ş.
a., ci anume demoni.

Aici nu este vorba de povestirile
bunicii: mai întîi pentru că băbuţe credincioase pe atunci erau cu mult mai
puţine decît copii înfricoşaţi, apoi nici bunicuţa credincioasă la sigur că
nu-i va relata nepotului despre cel viclean mai înainte de a-i da o apărare
duhovnicească împotriva lui. Atunci apare întrebarea: dacă această percepţie
există, n-ar fi bine să-i oferim copilului experienţa comunicării cu acest
univers, acumulată de poporul lui, de omenire? Adică să-i preschimbăm
experienţa duhovnicească, poate încă neînsemnată şi destul de echivocă, din prisma
experienţei religioase bisericeşti general-umane.

Dacă nu vor vorbi cu el despre
aceste lucruri, şi le va inventa singur, ceea ce poate căpăta urmări triste.
Întîi de toate, pentru că lumea duhovnicească este complexă, cu multe nuanţe.
Cu adevărat că este un război nevăzut, cum scria Dostoevski: “Aici Diavolul se
luptă cu Dumnezeu, iar cîmpul de luptă sînt inimile oamenilor”. Noi maturii
putem să ne înţelegem: haideţi pînă la 16 ani să nu le spunem copiilor nimic,
nici de credinţă, nici de religie. Dar vom reuşi oare să obţinem acordul
“Cneazului întunericului” referitor la această “convenţie jovială”? Ne va
promite el oare: “Da, da, pînă la 16 ani nu vă ating copilaşul. Nu îi voi
insufla nici un gînd, nici rău şi nici întunecat”?

Nu trebuie să credem că puterile
rele iau înfăţişarea lui Melistos şi zic: “Semnează contractul (cu toate că mi
s-a întîmplat să întîlnesc satanişti care anume aşa povestesc despre relaţiile
lor cu “patronul”).

Experienţa contactului cu partea
întunecată a lumii duhovniceşti o cunoaşte oricine dintre oameni odată cu
accesele de mînie şi ură din suflet. Dacă se iscă vreo ceartă ori neînţelegere
între oamenii apropiaţi, ne spunem unul altuia atîtea lucruri dezgustătoare. A
doua zi dimineaţa sînt întrebat: “De ce i-ai vorbit aşa aseară Elenei”? Şi ce
să zic: “Ei ştii, nu înţeleg ce mi s-a întîmplat”.

Accesele de ură se dezlănţuie în
sufletul oricărui om. Acestea sînt vădite şi la copii. Chiar şi cei educaţi
conform metodelor ştiinţifice avansate sînt copleşiţi de o furie nespus de mare,
fără motiv. Cine nu a văzut accesele acestea de posedare adevărată? Ori nu a
observat un lucru şi mai rău – copilul, care o clipă în urmă părea un adevărat
înger în trup se transformă dintr-o dată în Kai cel cu inima îngheţată, care
nici nu vrea să audă de durerea cuiva? Iată că e un îngeraş drăguţ şi frumuşel
şi imediat îl răpeşte accesul de furie. Şi în starea aceasta îi vine să
distrugă totul în jur.

Pe deasupra, intensitatea acestei
furii, amploarea ei, nu se potriveşte deloc cu motivul ce a provocat-o. Copilul
trebuie apărat de astfel de “aventuri”. Otrava duhovnicească trebuie stîrpită
cu arma duhovnicească. Pastilele, cărţile deştepte şi ilustraţiile aici nu
ajută.

Biserica apără copiii cu Sfintele
Taine: Botezul şi Euharistia.

Acum mă pronunţ ca un om al
Bisericii: copiii trebuie apăraţi nu numai cu relatările despre Evanghelie ori
satan, dar şi cu Sfintele Taine, rugăciunile (părinţilor şi ale Bisericii). Dar
asta deja e o altă temă.

Oricum, este important să reţinem
că părinţii, refuzînd copiilor convorbirile despre suflet şi Dumnezeu, despre
Evanghelie şi minuni, nu lasă intactă conştiinţa religioasă a micuţului, ei
înscriu în sufletul acestuia nişte semne clare de conştiinţă religioasă, ori,
ateismul este şi el un gen de religie, este antireligie.

Într-adevăr, omul nu trebuie
silit. Dar avem noi oare motive să considerăm că micuţii se opun lui Hristos?
De ce să-i luăm drept demoni?

Scriitorul creştin din veacul al
III-lea Tertulian a menţionat: “Sufletul omenesc după firea lui e creştin”. Prin
urmare e firesc ca omul să tindă spre Hristos, dar nu să I se opună. Înseamnă că numai voinţa cea rea a omului
abate năzuinţa lui de la izvorul vieţii. Oare pruncii sînt atît de înrăiţi
încît sufletele lor nu-L pot primi firesc pe Hristos şi Evanghelia, şi
rugăciunea, şi Tainele?

Dacă vorbim despre educaţia în
şcoală, atunci vă mărturisesc că doar venind în clasă şi spunîndu-le copiilor
despre ce vom învăţa, ei vădesc un interes sincer.

Pentru ei aceasta e o bucurie.
Cum le scînteiază ochii micuţilor cînd ei văd că în clasă a venit un om care le
va vorbi despre Dumnezeu!

Nu numai curiozitatea şi bucuria
de noutate, dar şi bucuria anulării unui tabu, a intredicţiei. Era un moment
din viaţă oprit de maturi. Copiii cunosc acest domeniu şi nu pricep din ce
motive maturii nu le vorbesc despre el. Copilul nu percepe convorbirea
duhovnicească ca pe o forţare (dacă ne referim la cei mai mici). Sfera
duhovnicească e lumea lui.

Copiii au nevoie de apărare.
Pentru copii viaţa din biserică e o bucurie. Prin urmare, “lăsaţi copiii să
vină la Mine şi nu-i opriţi!” (Matei 19, 14).

Nu vom înţelege copiii dacă nu
vom cunoaşte atitudinea lor faţă de ortodoxie. Dacă va dori cineva, în numele
copiilor, să spună că religia este plictisitoare şi dăunătoare, îi voi
recomanda (înaintea de scrierea unei lucrări academice referitor la subiectul
dat) să vină totuşi la Sfînta Liturghie de duminică în biserică şi să vadă –
cine se înghesuie mai tare decît toţi spre altar? dar şi mai bine este să
meargă în săptămîna Paştilor în Lavra Cuviosului Serghie şi să stea la utrenia
pascală în catedrala Maicii Domnului cînd preoţii “cu picioare vesele” (o
expresie din Canonul Pascal) “aleargă” prin biserică să cădească, copiii se
astupă unul pe altul strigînd drept răspuns la exclamaţiile monahilor:
“Adevărat a înviat!!!”.

Dar nu vom înţelege nici
ortodoxia dacă nu ţinem cont de atitudinea copiilor faţă de ea. Ortodoxia
înţeleasă de un băieţel de şase ani este definită în două cărţi senine: “Vara
Domnului” de I. Şmeleov şi “Toiagul drumeţiei” de V. Nichiforov – Volghin.

Anume copiii ar trebui întrebaţi
despre opţiunea între ortodoxie şi protestantism: “Care biserică vă este mai
aproape de inimă?” Pentru religia al cărei Întemeitor a zis că nu vom intra în
Împărăţia Cerurilor dacă nu ne vom asemăna copiilor în ceva foarte important,
nu poate fi neînsemnată părerea copiilor despre ea.

Întrebaţi-i pe micuţi ce ar
prefera: ca locurile de adunări pentru rugăciune să se asemene sălilor de
festivităţi din casele de rugăciuni ale baptiştilor, sau cu lumile misterioase
ale icoanelor-aurite din bisericile ortodoxe? Ar vrea copiii să le vorbească
despre “Doamne-Doamne” un om bine bărbierit, la cotum şi cravată, ori le-ar
părea mai atractiv (în aceleaşi condiţii) dialogul cu un bărbos care uneori
apare într-o rasă neagră neobişnuită, alteori în odăjdii strălucitoare şi mai
neobişnuite?

Mulţi ani seminarul ortodox din New-York a fost condus de către remarcabilul
teolog rus Alexandr Shmeman. Bineînţeles că adeseori trebuia să dea răspuns
protestanţilor americani, ei fiind nedumeriţi de complexitatea serviciului
divin ortodox. Dar într-o bună zi a răspuns foarte simplu: “Eu pot să vă explic
mult şi bine de ce în Biserica noastră aici e aşa, dincolo altfel. Vă pot da
explicaţii ore întregi despre semnificaţia fiecărui semn şi cuvînt liturgic.
Însă atît vă spun: copiilor le place!”. Şi a mai completat că strălucirea
mitrelor şi a icoanelor, a cădelniţei şi a vaselor liturgice este răsfrîngerea
luminii nemaivăzute a raiului.

Despre copiii mai mari deasemenea
nu trebuie să judecăm numai după articolele despre “criminalitatea juvenilă”.

Fiecare vîrstă înţelege Divinitatea diferit. Adolescenţa îşi are trăirile ei
şi senectutea ei. Poate de atîta omul, care în copilărie şi în adolescenţă era
departe de credinţă şi tocmai la apusul vieţii, păşind pragul bisericii nu va
mai putea trăi ceea ce li se dăruieşte tinerilor.

Ivan Bunin, păstrînd în memorie frămîntările sale copilăreşti, aşa prezintă
starea duhovnicească a băiatului în lucrarea “Viaţa lui Arseniev”: “Odată
Nicolai (fratele mai mare) a încercat să schiţeze viitorul meu – aşa deci, a
spus el, tachinîndu-mă, şi tu te vei înscrie la vreo facultate cînd te vei mai
ridica, vei avea serviciu, te vei căsători, vei avea copii, ceva vei economisi,
ve cumpăra o căsuţă – şi eu deodată am înţeles, am simţit atît de clar oroarea
şi ticăloşia unui astfel de viitor, încît am izbucnit în plîns…”

Cum să nu ne amintim aici de
paginile asemănătoare din lucrările “Băieţii” şi “Adolescentul” de Dostoevski?
Oare se poate uita că Dostoevski descrie elanul ce l-a adus pe Alioşa Karamazov
în mănăstire cu aceleaşi cuvinte ca Sfîntul Atanasie al Alexandriei (în
povestirea despre apariţia în Biserică a primului monah Antonie)? Şi Alioşa, şi
Antonie au auzit în biserică citirea Evangheliei:

“Dacă vrei să fii desăvîrşit,
împarte-ţi averea ta şi vino după Mine”. Atunci Alioşa şi-a zis: “Eu nu pot să
dau două ruble în loc de “tot” şi numai să merg la Liturghie în loc de “vino
după Mine”.

Adolescenţa are vocaţia de a o
lua din loc şi a se duce ca vîntul acolo unde a străfulgerat Adevărul. Mai
tîrziu omul caută Întîlnirea cea mai importantă cumva altfel: sînt aici, la
mine acasă, lîngă familie, însă voi lăsa ferestruica deschisă, poate Cineva
totuşi va mai încerca să vină în lumea mea. Şi în cele din urmă credinţa devine
doar o anexă la cotidian, încetînd să mai fie puterea creatoare a existenţei.

Multe se pot spune despre
pericolele avînturilor tinereşti. Însă omul care nu a trecut prin ele, ori nu
şi-a îndreptat vigoarea acestui ieroism adolescentin spre Hristos, practic nu
mai poate cunoaşte ce rezultă din dăruirea deplină slujirii lui Dumnezeu.

Odată un episcop anglican mi-a
spus: ştiţi, părinte Andrei, Anglia probabil niciodată nu va fi ţară creştină…
Noi, englezii, sîntem prea conservatori pentru a deveni creştini. Căci pentru
aceasta trebuie să-ţi răstorni totul în suflet. Cunoştea oare acest teolog
protestant cuvintele lui avva Alonie: “Dacă nu aş fi răsturnat totul, nu mi-ar
fi fost cu putinţă să ridic locaşu sufletului meu”? Cred că nu…Însă din
cuvintele lui rezultă clar distingerea a două tipuri de conservatism: este
conservatismul păcatului, cînd omul în viaţa lui stătută, nu-şi lasă existenţa
să se îndepărteze dincolo de prag. Dar este şi conservatismul sfinţeniei: cînd
în predania bisericească se păstrează şi în fiecare generaţie se repetă în
inima fiecăruia: ca să-L cunoşti pe Dumnezeu trebuie să-ţi schimbi totul în
suflet. Atunci “conservatismul” Ortodoxiei, ocărît de lumea întreagă, în faptă
nu este oare cutezanţa tinerească a Apostolului Ioan, păstrată de mii de ani?
Rigoarea Ortodoxiei, refuzul ei de a se limita în viaţa duhovnicească la
jumătăţi de măsură, chemarea la o viaţă nelumească nu este oare suflul
credinţei tinere, îndrăzneala credinţei păstrată neschimbată de la primii
creştini? Ori nu se dovedeşte a fi că Ortodoxia, “cea mai conservatoare”
confesie a lumii creştine este cea mai tînără?

Nu demult un filozof a spus că
fiii lui de şaisprezece-şaptesprezece ani îi par bătrîni, cînd poartă discuţii
nesfîrşite despre motociclete şi discuri, în timp ce el retrăieşte bucuria
tinereţii, venind din CC al partidului la credinţă. Şi a explicat: “Tinereţea
omului se măsoară reieşind din hotărîrea de a lăsa totul în urmă şi a începe
din nou. Adevăratul păcat este refuzul de a fi mai mult decît eşti”. Şi cît de
fals şi straniu sună discuţiile despre “renaşterea bisericească”, “refacere”,
“revenire”, “regăsire” ş. a. Într-un fel poate fi adevărat că viaţa noastră se
întoarce spre ceva de altă dată. Dar omul care a cunoscut schimbarea duhovnicească,
ştie că el nu s-a întors deloc. El s-a avîntat acolo pe unde nu a mai fost. El
a cîştigat experienţa noutăţii. Dacă astfel a văzut ceea ce vedea creştinii din
veacurile trecute, nu este de mirare pentru că “Iisus Hristos ieri astăzi şi în
veci este Acelaşi” (Evrei 13, 8).

Disidenţa tinerească astăzi ne
este la îndemînă. Concepţia predominantă şi modul de viaţă în şcoli şi
universităţi continuă să fie materialismul şi preotul poate fi înţeles ca un
rebel, ca un predicator şi înfăptuitor al altei vieţi, al altui sistem de
valori .

Dar noi nesocotim acest fapt. Ne
sperie atît de mult grijile lumii “mature” şi în spatele lor nu observăm
copiii. În Moscova au apărut deja cîteva culegeri cu titlul “Antihrist în
Moscova”. Însă în şcoală cu ele nu putem merge. Acolo trebuie dusă vestea că
“Hristos e în Moscova, deoarece Hristos e între noi!”

Presupunem că eu am venit în
şcoală şi timp de trei săptămîni am conversat cu copiii. Drept rezultat, un
ascultător a voit să fie botezat. Ne-am dus şi l-am botezat. În ziua următoare,
cînd voi veni în clasă, pentru mine vor fi posibile două tipuri de
comportament. În primul caz voi spune: “Masoni blestemaţi ce sînteţi! Trei
săptămîni în şir vă spun despre Ortodoxie, însă numai unul dintre voi s-a smuls
din mrejele rok-ului hidos şi ale pornografiei!” În al doilea caz: “Ia priviţi
ce faţă fericită are Vanica. Pentru că ieri s-a botezat. Apropo, bucuria
aceasta poate fi şi a voastră”. Eu voi alege al doilea caz. Editorii broşurii
“Antihrist în Moscova” – primul. “Noi sîntem ieroii fortăreţii Brest. Ne-au
înconjurat forţele duşmane, din geamuri ne otrăvesc cu gaze, ne fac săpături pe
de desubt, de sus ne bombardează. În concluzie, a fi ortodox e grozav, veniţi
toţi la cazemata noastră, la noi e foarte fain”.

Însă chiar şi această predică
conţine mai mult dinamism şi mai mult adevăr decît ceea ce se spune acum în
paginile publicaţiilor ortodoxe şi în emisiunile televizate. Totuşi, simbolica
militară este apropiată sufletului băieţilor. Astfel, ei vor înţelege că este
vorba de o realitate care aşteaptă decizie şi participare. Cu părere de rău,
nici o astfel de predică nu se aude adeseori. În majoritatea cazurilor limbajul
predicii noastre este şi mai anemic. “Păstraţi credinţa strămoşilor” şi “aveţi
inimă înfrîntă”, în aceste chemări se va recunoaşte prea puţin un om tînăr.

Ortodoxia este o etică militară.
Biserica nu este numai ospiciu pentru răniţi şi obosiţi, dar şi ordin militar,
în care intrînd depui jurămîntul. Botezul este pătruns de simbolica militară
din momentul în care îi anunţăm război şi-l înfruntăm pe diavol.

Cuvîntul “război” îl sperie pe un
bătrîn, dar îl bucură pe un băieţandru. Dacă mai sperăm ca ţara noastră să fie
şi pe viitor ortodoxă, ca tinerii să găsească drumul spre Biserică, n-ar trebui
oare să trecem de la predicile “pacifiste” spre cele duhovniceşte mai aproape
de realitate, spunînd clar şi răspicat: “Noi, creştinii, sîntem în război (nu
cu oameni desigur, ci cu gîndurile şi duhurile răului) şi-i chemăm sub
steagurile noastre pe cei care înţeleg deosebirea dintre a lucra şi a sluji. Nu
promitem victorie. Noi înşine am obosit timp de două mii de ani în luptă. Noi
avertizăm că vor fi răni, capturări şi înfrîngeri. Fie, pentru că datoria de
astăzi şi chemarea inimii nu tolerează calculele şi cumpănirea sorţilor de
izbîndă. Mergînd înainte riscăm trupul, rămînînd locului riscăm sufletul”.

Ne-au defăimat. Despre
Biserica noastră au spus că ea “corespunde cerinţelor religioase ale
credincioşilor”. Nu-i adevărat:
vocaţia Bisericii este de a trezi nevoia, setea de Dumnezeu. Şi după Euharistie
preotul se roagă: “Învredniceşte-ne pe noi să ne împărtăşim Ţie în ziua cea
neînserată a Împărăţiei Tale”.

Mitropolitul Antonie al Surojului
povestea că drumul spre credinţă şi l-a început la o lecţie nespus de
plictisitoare a unui foarte renumit teolog ortodox. Indignîndu-se de acest mod
de prezentare a creştinismului, a hotărît să confrunte relatarea cu însăşi
Evanghelia. Evanghelia i-a cutremurat sufletul doborît la pămînt de predica
preotului. Acum, la bătrîneţe, mitropolitul Antonie este întru totul de acord
cu ceea ce spunea cîndva preotul cel bătrîn. Chiar dacă totul a fost adevărat
în predica de atunci, ea nu conţinea ceea ce l-ar fi înflăcărat pe băieţandrul
de cinsprezece ani…

Dar toate aceste discuţii ale
politicienilor şi ale publiciştilor despre “întoarcerea la origini” nu vin ele
oare de-a curmezişul experienţei recent dobîndite a credinţei? Nu sînt ele un
obstacol pentru încolţirea credinţei în sfuletele tinere, avîntîndu-se după
legea firii înainte, nu înapoi?!

Este şi mai trist cînd sufletul
tînăr, aflîndu-se singur într-o parohie cu enoriaşi în vîrstă îşi însuşeşte de
la aceştia modul de viaţă respectiv, opiniile lor despre faptul de a fi creştin
(nu vorbesc de învăţătura duhovnicească de la stareţi, ci de învăţătura mai
mult răspîndită la “mătuşi sau bunicuţe”).

Îmi amintesc de o tînără care s-a
apropiat de o enoriaşă zeloasă şi a întrebat pe un ton aproape evanghelic: “Ce
să fac să vin la Dumnezeu?” Drept răspuns a auzit: “Tu, drăguţă, du-te iute
acolo, cumpără trei lumînărele, cruciuliţă, lănţişor şi înscrie-te la botez”.
De atîtea ori omul vine în biserică, aspirînd să-L găsească pe Dumnezeu, iar
lui i se explică cum trebuie să pui lumînarea…

Totuşi, dă Doamne să ne învăţăm a
răspunde cu adevărat la asemenea întrebări.

De fapt, înţelegerea Evangheliei
ca un copil ori ca un tînăr este foarte apropiată de cea a vechilor slavi.
Pentru Rusia de la începuturi era specifică receptarea estetic liturgică a
vieţii religioase, astfel deosebindu-se de caracterul filozofic al credinţei la
greci. Primul Letopiseţ rusesc ne spune că opţiunea pentru ortodoxie a Rusiei a
fost determinată de admiraţia estetic-liturgică a frumuseţii serviciului divin
în Biserica Sfînta Sofia din Constantinopol. De remarcat că însuşi cuvîntul prin
care se traduce din greacă “Ortodoxia” în slavona bisericească nu este “Drept
cugetare”, ori “Drept credinţă”, ci “Drept-slăvire (mărire)”. Lauda este
punctul de vîrf al rugăciunii, împlinirea ei, cînd omul nu mai cere de la
Dumnezeu, ci văzîndu-L în sufletul său Îl slăveşte din toată inima. Acest dar
al Drept-măririi, darul laudei, este în sufletul tînăr. Oare nu este
Drept-măritoare receptarea de copil a Liturghiei? Precum sufletele solilor
cneazului Vladimir, sufletul copilului vede în Liturghie ceea ce au văzut din
înălţimea duhului Sfinţii Părinţi: cerul pe pămînt.

…”Veniţi să ne închinăm şi să
cădem…”; “Binecuvîntează, suflete al meu, pre Domnul…”, – aud eu, în timp ce
preotul, păşind liniştit prin biserică, o umple în tăcere cu clăbuci de mireasmă
din cădelniţă, închinîndu-se la icoane, şi ochii mi se înceţoşează de lacrimi,
pentru că eu ştiu bine acum, că ceva mai frumos şi mai înălţător decît aceasta
nu poate fi nimic pe pămînt, că chiar dacă Glebocica, care susţine, după
cuvintele unor elevi prost bărbieriţi din clasele mai mari, că nu există
Dumnezeu, oricum nu există în lume nimic mai bun decît ceea ce simt eu acum,
ascultînd aceste vozglasuri şi cîntări şi privind la foculeţele roşii din faţa
iconostasului de un auriu mat …” Aşa îşi aminteşte Bunin şi de acum din
emigraţie, din bătrîneţe privind înapoi, recunoaşte: “Nu, niciodată nu am plîns
eu într-o catedrală gotică aşa ca în bisericuţa Înălţării Crucii în aceste seri
întunecoase şi tihnite”.

Păcatele chiar dacă rănesc,
totuşi încă nu îngrelează sufletul tînăr. Şi rugăciunea de pocăinţă aici se
transformă atît de uşor şi de firesc în laudă. Şi iată acea rugăciune –
ruguciunea drept-măritoare – înspre care e atît de greu să te îndrepţi în anii
bătrîneţii, care ca un dar suprem se dă nevoitorilor maturi – această rugăciune
nu ştiu cum ţîşneaşte firesc din pieptul copilăresc şi adolescentin. Nu în
zadar cuviosul Macarie Egipteanul spune că înainte ca omul să păşească pe calea
nevoinţei, Domnul îi oferă un fel de “ amanet al bunurilor viitoare”, ca el să
ştie de ce şi pentru ce luptă, nu după cuvinte, ci după înştiinţarea inimii să
ştie de ce Domnul şi Biserica îl îndeamnă ca iarăşi şi iarăşi să se ridice şi
să meargă înainte.

“Odată, după împărtăşanie, au
venit la mine doi tineri, de vreo 16-17 ani. Curaţi, frumoşi. Au bătut la uşă.
Le-am deschis. – De ce-aţi venit?, îi întreb. Aşa-a!. – S-au aşezat. Tăcem. Ei
stau liniştiţi. – Ei, cum vă simţiţi?, îi întreb. – Bi-i-ne!, răspund. –
Celălalt a adăugat: “Ca la Paşte”. Au mai tăcut încă. Şi pentru mine era o
bucurie să stau cu ei. Pe urmă ei zic îngînduraţi: pentru ce ne-a dat Dumnezeu
această bucurie!… Numai pentru aceea că ne-am mărturisit… Au stat puţin şi
s-au dus, iar mie mi-a rămas impresia că la mine au fost nişte îngeri
adevăraţi”. Aceasta e din amintirile mitropolitului Veniamin (Fedcenco).

Dacă această bucurie ne-a ajuns
tîrziu pe noi – lasă ca ea să se arate mai devreme măcar copiilor noştri. Iar
pentru noi cu dumneavoastră există o altă bucurie, chiar dacă nu prima, dar nu
mai puţin autentică. Aceasta e “Bucuria cunoscută celor ce s-au izbăvit de
moarte şi la care s-a întors dragostea, şi ale celor ale căror fărădelegi au
fost iertate”.*

Traducere din ruseşte de Svetlana Potoroacă, prof. de limbă şi literatura. Română
la liceul turco-român din Chişinău

geovisit();

TIGARA MEA, “PRIETENUL MEU”

tanarulortodox — Sun, 04 May 2008 00:13:08 +0000

Îmi va lipsi
probabil… Dar oare regret eu cu adevarat despartirea de ea?

Ce parere ai despre un prieten care se tine scai de tine
peste tot pe unde mergi? Dar pentru ca este vulgar si necivilizat, oamenii te
trateaza si pe tine ca si când ai fi asemenea lui. El emana un miros specific
care te izbeste oriunde mergi. Oamenii sunt convinsi ca amândoi aveti acelasi
miros dezagreabil!

El te manipuleaza cu totul. Când îti spune sa sari, sari.
Câteodata în timpul unei furtuni sau pe vânt puternic, îti pretinde sa mergi la
magazin ca sa-l cumperi. Daca sotia sau sotul ti-ar cere asemenea lucruri tot
timpul, i-ai face viata un iad, dar cu un prieten nu te poti certa. Câteodata
când iesi în oras la un film sau la un spectacol, el îti cere sa stai cu el pe
hol si sa pierzi cele mai importante scene.

Prietenului tau nu-i place nici felul tau de a te îmbraca.
Si în loc ca în mod politicos sa iti spuna ca ai un gust îndoielnic, el îti
face mici gauri în haine în asa hal încât îti vine sa le arunci. Câteodata îti
distruge si mobila ca sa scape de ea. Uneori devine atât de rautacios încât
pare ca ar vrea sa distruga toata casa.

El devine foarte costisitor. Nu numai ca se pricepe sa îti
topeasca economiile, dar trebuie sa-l si platesti ca sa stea cu tine. De fapt,
te va costa multe milioane de lei de-a lungul unei vieti întregi. De un lucru
poti fi sigur: nu îti va înapoia niciodata nici macar un ban.

Deseori în excursii îi vezi pe altii cum se joaca sau fac
sport si cât de bine se distreaza. Dar prietenul nu te va lasa sa faci lucruri
de felul acesta. El nu crede în activitate fizica . Dupa parerea lui esti prea
batrân pentru asemenea distractii. Asa ca el practic îti sta pe piept si îti
îngreuneaza respiratia. Bineînteles ca n-o sa doresti sa mergi sa te distrezi
cu altii daca nu poti respira bine, nu-i asa?

Prietenul tau nu crede nici în sanatate. El este chiar
scârbit la gândul ca ai putea trai o viata lunga si productiva. Asa ca de câte
ori poate, te îmbolnaveste. El te ajuta sa racesti si sa faci fiecare gripa
posibila. El nu doar ca te obliga sa mergi la tutungerie pe timp nefavorabil. E
mult mai creativ. El cara tot timpul cu el mii de otravuri pe care ti le sufla
tot timpul în fata. Când inhalezi unele dintre ele, acestea îti vor distruge
cilii din aparatul respirator, cili care te-ar fi ajutat sa nu te îmbolnavesti.

Dar racelile si gripa sunt numai o joaca pentru el. El se
bucura mai ales de boli care va mutileaza lent: emfizemul, de exemplu. Pentru
el aceasta e o boala grozava. Odata ce apuci sa contractezi aceasta boala,
trebuie sa renunti la toti ceilalti prieteni, la familie, cariera, activitati,
la tot. Atunci vei sta acasa si vei avea grija de el, spunându-i ce prieten bun
îti este în timp ce te lupti pentru fiecare gura de aer cu disperare.

Dar, pâna la urma prietenul se satura de tine. Nu mai are
nevoie de tine. Dar în loc sa te lase în pace sa mergi pe propriul tau drum, el
se hotaraste sa te omoare. Si el dispune de un întreg arsenal de arme ascunse
în spatele lui. De fapt, el a complotat sa te omoare înca din ziua în care
v-ati întâlnit. El îi aduna pe cei mai mari criminali ai societatii si face tot
ce-i sta în putinta sa fie sigur ca-l vei întâlni pe unul din ei. Tot el îti
suprasolicita inima si plamânii. El îti sclerozeaza arterele care merg la
creier, la inima si în alte parti ale corpului. În caz ca esti prea tare ca sa
mori de asa ceva, te expune tot timpul la factori care cauzeaza cancerul. El
stie ca mai devreme sau mai târziu, va va rapune.

Aceasta este povestea prietenului tau: tigara. Nici un
prieten adevarat nu ti-ar face asa ceva. Tigarile sunt dusmanul cel mai de
temut din câti exista. Ele sunt scumpe, duc la depenenta, sunt neacceptabile
din punct de vededere social si sunt mortale. Gândeste-te la toate aceste lucruri
si nu mai trage niciodata nici macar un fum.

Autor Necunoscut

Urare

tanarulortodox — Sun, 27 Apr 2008 20:06:49 +0000

Lumina Sfanta a Invierii Domnului

sa va aduca liniste si pace sufleteasca,

belsug duhovnicesc si mantuire.

PASTE FERICIT!!!

La discoteca…sau la aer curat?

tanarulortodox — Sat, 12 Apr 2008 18:09:39 +0000

E sambata. Ce sa fac in seara asta ? Hmmm…Sunt 3 alternative: sa ma duc la discoteca , sa ies la plimbare prin oras sau…sa stau acasa. Din start ultima cade. De plimbat prin parc parca nu ma vad…singur…fara prieteni; mai e si prietena de care imi e rusine sa nu creada ca n-am bani s-o scot undeva. Da! Am ales …stiu ce fac…Ma duc la DISCOTECA, ca deh…muzica, fete, prieteni, bautura .

Pregatirile incep cam de pe la ora 18:00…imbaiat, calcat, parfumat …ca doar trebuie sa fiu Don Juan. La ora 21:00 ma intalnesc cu iubita. Aranjata…e ca o floare!

Dam sa intram in discoteca…doi solizi sunt la usa: unul pentru a taia bilete, dar pe care nu le primim , iar al doilea pentru a ne insemna cu stampila …ca pe animale. De pe hol se aud deja injuraturi..cica 2 s-au luat la cearta pentru una. Incercam sa nu atintim privirile asupra noastra pentru a nu ne creea probleme. Inauntru distractia e in toi…puzderie de lume, care mai de care mai aroganta si care "se sparge in figuri" …De cum intrii te izbeste fumul pe care de multe ori "il tai cu cutitul".. in ceea ce priveste muzica e de cea mai buna calitate – manele, caci pe o melodie mai de Doamne ajuta nu te poti dezlantui. Ajungem in sfarsit la amicii nostri care deja au la bord putin alcool. Pe prietena o invit sa ia un loc in separeul rezervat de acum o saptamana de unul din prieteni, cat timp eu incep inspectarea teritoriului. Ii comand un suc…asta doar pentru incalzire, caci la a doua tura deja trecem la bauturi selecte. In seara asta mai nimic deosebit…aceleasi fete. Ma asez langa iubita mea si incepem sa ne sarutam, caci atmosfera te incita. Muzica este la maximum, geamurile mai au putin si ies din rame, fum, bautura, sarut, lumini cu culori diverse…ma simt ca un drogat…sunt in al 9-lea cer…

Deja este ora 2 noaptea…plecam de la discoteca cu satisfacerea ca in aceasta seara "nu s-a intamplat nimic rau". Abia a doua zi mi-am dat seama ca am consumat cam multe pahare de bautura si ca tot aranjamentul meu de 3 ore de dinaintea plecarii la discoteca a durat doar pentru 30 minute . Imi aduc aminte de ce spunea un parinte ca la discoteca sunt dracii pe pereti. Ajung la concluzia ca la discoteca intrii om si iesi animal… toata atmosfera te face sa nu mai judeci, sa nu iti pese decat de tine…sa te simti bine…un exemplu pur de egoism.

O viziune asupra vietii

tanarulortodox — Thu, 10 Apr 2008 11:11:51 +0000

"Respectarea principiilor vieţii este una dintre cele mai dezbătute probleme ale
lumii de astăzi. Omul contemporan, urmare a slăbirii încrederii în fiinţa sa înalt
spirituală şi a acceptării unei vieţi dominate de comoditate , limitată la procurarea de
satisfacţii materiale, manifestă o anumită înclinaţie în favoarea morţii. Viaţa, a cărei
taină nu poate fi pătrunsă, nu mai este înţeleasă ca un dar divin. Omul decăzut din
această mare credinţă îşi lasă raţiunea dominată de preceptele morţii şi acceptă
soluţiile cele mai uşoare. Nevoile, greutăţile specifice unei vieţi, luminate de spirit, îl
sperie. El vrea „ confort şi binefacere ”. „Răpus de nevoi, omul emană spiritualitate .
Satisfăcut de confort şi binefaceri, omul se reduce pe nesimţite la animalitate. Nu
este animalitatea sălbatică şi agresivă cu care ne-a obişnuit literatura detracaţilor,
obsedaţilor, degeneraţilor, bolnavilor şi anormalilor. Nu. Este animalitatea calmă,
politicoasă, agreabilă, profundă în ireversibilitatea ei, superficială în psihologia şi
nevoile sale – animalitatea domestică şi generoasă pe care încă literaţii nu au
descris-o. Noul duşman al umanităţii nu mai este, ca în trecut, bestialitatea
barbarului, ci docilitatea blândă şi tâmpă a acelor animale domestice care reprezintă
adevăratul tip omenesc (inuman, fireşte) pe care îl produce şi reproduce civilizaţia
noastră exclusiv comoditară şi arogant materialistă”. (Din cartea "O viziune asupra vietii" scrisa de Larisa Ciochina si Constantin Iftime)

Cartea in format pdf. poate fi luata de AICI