Al tau Tata, Dumnezeu. 

- Dragostea e un sentiment pe care il traieste orice tanar. Dar de multe
ori acest sentiment provoaca suferinte. Cum sa ne protejam de ranile
sagetilor lui Cupidon?
Dragostea nu numai ca este un sentiment pe care-l traieste orice om, ci
am putea spune ca ea este insasi viata si scopul vietii. Depinde in ce fel
intelegem noi dragostea. Pentru ca exista mai multe definitii ale acestui
sentiment. Fiecare popor, cultura, au definit-o din punctul lor de vedere. In
intelesul obisnuit, deja consacrat, dregostea este relatia dintre barbat si
femeie, care de cele mai multe ori se limiteaza la una trupeasca. Aici am
putea opune o atitudine pe care o numim moralista, adica dragostea la nivel de
suflet, spirituala – platonica si dragostea afrodisiaca, adica trupeasca.
Orientalii au o carte despre dragoste care se numeste "Kama-sutra". Aceasta
carte cuprinde si descrie pozitii ale corpului prin care se poate obtine
maximum de placere trupeasca, denumita orgasm in psihanaliza, psihiatrie si in
limbajul uzual. Acestei carti noi, crestinii, ii opunem alta carte a dragostei
- Evanghelia. Dumnezeu insusi este dragoste – spune apostolul si evanghelistul
Ioan. Dumnezeu este iubire.
De ce dar apare aceasta suferinta dincolo de placerea, bucuria intalnirii
dintre barbat si femeie, care prin unirea lor se fac un trup, dupa cuvantul
lui Dumnezeu. Insusi Dumnezeu a sadit in trupurile noastre aceasta pornire a
unora catre altii – barbatul catre femeie si femeia catre barbat. Care este o
tendinta si o atractie fireasca.
Dar de multe ori aceasta lege a firii este incalcata prin homosexualitate
la barbati sau lesbianism la femei. Adresandu-se romanilor, apostolul Pavel le
spune ca au schimbat pe Dumnezeul Cel nestricacios si s-au inchinat fapturii
stricacioase. Ce inseamna asta?
Avem aceasta situatie atunci cand omul, uitand pe Dumnezeu, isi face din
persoana iubita idol – un inlocuitor al lui Dumnezeu. Atunci cand toate
aspiratiile, toate ideile sale despre bine si frumos, el le investeste in
aceasta persoana iubita si mai tarziu nici nu le poate vedea altfel decat prin
aceasta persoana.
Lucrurile sunt bune si frumoase atata vreme cat relatia lor este reciproca.
Dar in momentul despartirii omul suporta un mare soc. Viata lui se goleste de
ceea ce a avut el mai important. Pentru ca aici are loc un transfer de
personalitate. Eul se deplaseaza si devine tu, tu devine eu. De altfel, cum
spune si apostolul Pavel: "caci odata casatoriti trupurile voastre nu va mai
apartin, ci trupul barbatului este al femeii si trupul femeii este al
barbatului". Pentru a evita aceasta suferinta fireasca si dupa cum vedem,
usor de explicat, atitudinea noastra trebuie sa fie foarte corecta, inlaturand
excesele. Deoarece orice exces presupune necunoscutul. Orice exces este un
risc…

- Cum poti sa eviti excesul atunci cand esti indragostit. Aceasta ar
presupune un control asupra sentimentelor, or, cand se indragosteste, omul
adesea pierde acest control.

Noi spunem ca inima este oarba, dragostea este oarba. Insasi aparitia
acestui sentiment este excesul despre care vorbesc. Acest sentiment, pe care
ne-am obisnuit sa-l numim asa, nu este, de cele mai multe ori, insasi
dragostea. Atunci cand Eminescu spune ca este "un instinct atat de van, ce
le vine si la pasari de vreo doua ori pe an", el nu greseste deloc, chiar
daca el insusi era prada acestui sentiment.

-A spus-o intr-un acces de luciditate?

A spus-o mai degraba intr-un acces de misoginism. Se vede ca suferea mult
de pe urma relatiei sale cu Veronica Micle, care la randul ei era casatorita,
si nu-l avea numai pe Eminescu drept amant. De multe ori intalnim la romantici
aceste excese de misoginism, care nu sunt deloc luciditate si care nu sunt
deloc intelepciune. De ce?
Spre deosebire de aceasta atitudine a romanticilor, pe care o gasim si la
Shopenhauier, la Nietzshe, la multi alti filozofi – de diminuare a rolului si
a insemnatatii femeii (ei insisi fiind, in acelasi timp, niste desfranati), in
ortodoxie nu exista aceasta atitudine fata de femeie, chiar daca exista
calugarie.
Misoginismul, dispretul fata de femei, este un pacat care striga la cer .
Atunci cand diminuam sau injosim faptura lui Dumnezeu, zidirea mainilor Lui,
pe motiv ca este femeie, noi ne ridicam impotriva a Insasi Facatorului si prin
aceasta aratam ca Dumnezeu a comis o eroare si a creat o faptura imperfecta.
Femeia nu este mai putin perfecta decat barbatul. Noi invatam doar atat -
ca femeia are o vointa mai slaba decat barbatul. In Noul Testament Mantuitorul
Hristos o recupereaza pe Eva cea cazuta, prin care a patruns pacatul in lume
si o ridica la demnitatea care o poate intrece pe cea a barbatului.
Uitati-va cine este primul om care-l itampina pe Hristos dupa inviere -
este chiar Maria Magdalena, desfranata despre care aflam din Evanghelie. Ea
este primul om care vede cea mai mare minune din istoria Universului – minunea
Invierii lui Hristos, prin care tot neamul omenesc a inviat si a fost
restabilit.
Spre deosebire de acest fel de a vedea si a intelege femeia, exista asceza,
monahismul oriental – cel budist sau krisnait, care cultiva iarasi o atitudine
dispretuitoare fata de femeie si fata de actul trupesc.
Repetam ca in ortodoxie, chiar daca se presupune asceza si se recomanda,
deoarece insusi apostolul Pavel, atunci cand da sfaturi celor casatoriti,
spune "fratilor, iata vremea s-a scurtat, cei casatoriti sa fie ca si cei
necasatoriti", aceasta nu se face din desgustul fata de femeie. In canoanele
apostolice si la Vasile cel Mare se prevede caterisirea preotilor care se
ingretoseaza de femeile lor pe motiv de falsa evlavie, "caci Dumnezeu a facut
femeie si barbat" se spune acolo.
Uitati-va o atitudine corecta si umana, daca vreti, spre deosebire de alte
moduri de asceza care au fost si la grecii antici – si Aristotel a fost un
timp ascet. Deci iata un mod de a evita suferinta – prin asceza. Dar el nu
este intotdeauna pe masura si in puterea tuturor. Insusi Hristos cand a fost
intrebat a spus – cel care poate incapea, sa incapa.

-Daca una din metodele de a evita suferinta in dragoste este monahismul -
dar nu oricine ar fi in stare sa aleaga aceasta cale – logic ar fi sa
presupunem ca alta varianta este casatoria? Este oare casatoria, cea bazata pe
principii crestine, o garantie a faptului ca vom fi protejati de suferinte?

Despre aceasta, iarasi apostolul Pavel spune foarte bine. Vedeti, la
intrebarile cele mai subtile si curioase Biblia are intotdeauna raspuns. Si un
raspuns cel putin interesant. Apostolul Pavel spune asa : "Recomand si bine
este sa fiti ca mine" – adica feciorelnici, necasatoriti. "Dar celor care nu
pot – sa se casatoreasca. Insa acestora zic ca vor avea suferinta in trupurile
lor". La ce se refera ap. Pavel? Tot el in alta parte explica: "caci cel
casatorit cauta sa faca voia femeii, iar cel necasatorit face voia lui
Dumnezeu" Tot asa se spune si despre femei, adica vor face voia barbatului.
Asadar, cum poate sa aiba suferinta in trup, dupa ce se afla intr-o relatie
binecuvantata de Dumnezeu, prin taina cununiei de catre Biserica, deci este in
afara desfranarii, in afara pacatului despre care Biserica invata ca el singur
este cauza suferintelor noastre. De unde dar aceasta suferinta in trupurile
celor casatoriti?
Raspunsul e simplu. Atunci cand lumea se casatoreste, nu stie ce jug isi
ia. De aceea, cand alegem casatoria noi de fapt ne luam o povara mult mai grea
decat calugaria, daca ar fi sa tinem cont de poruncile evanghelice si daca ar
fi sa nu ne abatem de la scopul nostru – singurul scop al crestinului si al
oricarui om – cel al mantuirii si al intalnirii cu Dumnezeu. Cand Apostolul
spune: "cei casatoriti sa fie ca si cei necasatoriti", la asta se refera.
In primul rand, anul bisericesc are foarte multe zile oprite [relatiilor
intime] – posturi, sarbatori. Ar fi mai mult de 200 de zile pe an. In afara de
aceasta se interzic relatiile in perioada alaptarii, incepand de la momentul
zamislirii. Din clipa in care femeia a aflat ca este insarcinata, relatiile
sunt oprite. Pana dupa incheierea perioadei de alaptare .
Foarte multi dintre oamenii sau tinerii care, desi umbla la biserica, se
vor ortodocsi, totusi, nu indeplinesc aceasta restrictie, deloc neinsemnata, a
Bisericii. In afara de aceasta, este evident ca orice metoda de contraceptie
este exclusa si condamnata – avem exemplul lui Onan, cel care luand de nevasta
pe vaduva fratelui sau, si-a aruncat samanta pe pamant, pentru a evita
zamislirea si a fost omorat de Dumnezeu. Acest pacat este aspru condamnat. Nu
mai vorbim de alt pacat care este avortul, sau spirala, care este si ea un
avort… mai timpuriu, asa o prezinta si medicii, fiindca spirala
distruge ovulul deja fecundat, atunci cand zamislirea a avut loc si se elimina
practic un embrion, pur si simplu mai mic dec?t cel de 2 sau 3 luni, eliminat
prin operatie chirurgicala.
Trebuie sa ne inspaimante aceasta situatie, cand femeia se face stapana a
corpului sau, in sens rau. In situatia cand Dumnezeu ne spune ca tu insuti nu
poti face un fir de par alb sau negru, sa ne dam seama cat de mare este
pacatul cand noi singuri ne distrugem trupurile noastre si a altora, nu dam
sansa la viata pruncilor care ar fi putut sa se nasca, caci pentru aceasta a
lasat Dumnezeu relatia binecuvantata intre femeie si barbat. Si atunci cand
spunem ca vrem sa ne casatorim pentru a prelungi spita neamului omenesc si
anume de asta nu ne calugarim, atunci sa urmam acestui gand si nicidecum
altfel.
Iulius Evola, un eseist italian, observa un lucru in cartea sa "Metafizica
sexului": toti spun ca zamislirea este pentru a prelungi neamul omenesc, dar
cat de mare este spaima tinerei fete sau femei de a ramane gravida". Deci,
altul este scopul – satisfacerea poftei trupesti celei mai joase. Si anume
astfel ajungem sa injosim femeia – cand ea devine un instrument al satisfacerii
acestei pofte.
Aici suntem pusi in fata celui mai aprig misoginism, nu ?n cazul ascezei si
al calugariei. Sa luam relatia trupeasca dintre un barbat si o femeie, dintre
doi tineri. Adeseori toata dragostea lor se risipeste degraba. Si unul si
altul se indreapta catre alt partener si asa la nesfarsit. Ce a iubit el sau
ea la omul respectiv? Atunci cand urmeaza plansete, disperare, sinucideri,
suferinte, despre care vorbim, despre care se canta in cantecele pentru
tineri, se scriu poiezii, se fac picturi, piese de teatru, unde dispare acea
dragoste?
Acest fapt este ridicat la nivel de mare drama a umanitatii. Sa vedem ce se
afla in spatele acestei drame? Cu adevarat iubirea unei persoane fata de alta?
Sau aspiratiile si tendinta catre satisfacerea necesitatilor trupesti? Vedem
ca nici casatoria nu numai ca nu ne scuteste de suferinta pe care le avem in
afara ei, ci uneori o poate agrava. Totusi, aceasta suferinta doar in
casatorie poate fi evitata, in afara ei nicicum. Nu trebuie sa uitam ca
scopul, frumusetea si rostul ei consta in a da nastere unor noi fapturi,
oameni pe care atat tatal, cat si mama trebuie sa-i educe, sa-i creasca. Si
atunci, iubirea este factorul principal, piatra de temelie pe care se zideste
familia. Evident, atunci aceasta suferinta este omisa. Timpul pe care cei
casatoriti si-l acorda unii altora are si el o insemnatate foarte mare. Tot
apostolul Pavel spune: cei casatoriti sa nu se desparta pentru mult timp unii
de altii, pentru a nu da prilej de suferinta, prilej de desfranare.

-Parinte, este interesant ceea ce spuneti, dar cred ca multi dintre
tinerii de azi inclina spre alte conceptii despre viata in familie. Cel putin
exista o conceptie mai mult sau mai putin generala, potrivit careia sexul
ocupa un loc important in familia moderna. Chiar conform opiniei
specialistilor multe familii se destrama din cauza incompatibilitatii
sexuale.

Tocmai ceea ce am spus pana acum. Asceza ortodoxa vine sa evite chiar acest
lucru. Da, pana la un punct distractiile si vorbele de alint ne pot oarecum
sustrage tumultului si greutatilor acestei vieti. Emil Cioran spunea ca
orgasmul este suprema stare si singura care il poate smulge gandului mortii,
spaimei si haosului mortii. Tantrism prostesc.
Dar haideti sa ne uitam treaz la lucruri. Da, este bine pana la un punct,
dar nu intotdeauna suntem tineri, nu intotdeauna suntem sanatosi. De ce sa nu
presupunem intamplarea trista in care nevasta sau sotul nimereste intr-un
accident si jumatate de an trebuie sa stea la pat. Anume in aceasta situatie,
daca sotii traiesc intr-un regim tumultos al relatiilor trupesti, vor aparea
certurile. De ce sa uitam ca exista boli atat femeiesti, cat si barbatesti,
care pot interveni pe neasteptate – fie impotenta la barbati sau cancer sau
oricare alta boala la femei. De ce acesti oameni ar trebui sa se desparta? De
ce trebuie sa aduca atunci in viata lor pe altcineva mai tanar, mai sanatos,
de ce trebuie sa sufere copiii de pe urma acestei triste intamplari, de care
nimeni nu este protejat?
Iata de ce avem nevoie sa indreptam sentimentele si relatiile noastre in
sfera care este eterna, vesnica, unde iubirea este nestramtorata de factorii
exteriori, unde nimic nu o poate stramtora si schimba – nici batranetea, nici
boala, nici despartirea. Despre aceasta ne invata Hristos in Biserica Ortodoxa.

-Cum e posibila o asemenea performanta in familia moderna? Cum sa
stimulam nu dragostea fireasca ci pe cea duhovniceasca in relatiile dintre sot
si sotie?

Noi, oamenii, suntem foarte mici la suflet. Dar Cel ce ne-a creat stiind de
micimea noastra si stiind ca nimic nu facem gratuit si fara scop,
recomandandu-ne sa nu ne pierdem viata in placeri trupesti, ne ofera in schimb
alte placeri – mai mari si mai superioare – cele duhovnicesti.
Atunci cand renuntam la placerile si imbratisarile trupesti noi nu facem
un sacrificiu. Noi de fapt obtinem in schimb o placere si mai mare – pe care o
primim in scurta vreme dupa indreptarea noastra. Desigur nu atat de scurta ca
in yoga sau alte curente disciplinare (zambeste).Intalnirea cu Dumnezeu poate fi brusca si spontana. Despre aceasta avem
pilde si in Pateric. Un frate cazuse si vine la parinte, la staret , si-i
spune: avva am cazut, da-mi trei ani ca sa ma pocaiesc. El zice: e mult,
fiule. "Atunci cat – unul?" "E mult, fiule". "Patruzeci de zile?" "E mult,
fiule. Daca te pocaiesti cu adevarat, Dumnezeu in trei zile poate ierta
pacatul tau".Deci, sa nu-L uitam pe acest Dumnezeu al nostru care stie sa ierte
neputintele noastre intr-un timp atat de scurt, sa ne scuteasca de urmarile
faptelor noastre urate. Caci El a zis: Cel care-si va lua crucea si-mi va urma
mie, va capata rasplata nu numai in viata de dincolo ci o va simti si aici pe
pamant. Aici pe pamant rasplata consta anume in echilibrul sufletesc,
linistea, pacea si iubirea, pe care doar Dumnezeu, Cel care este iubirea
insasi, o poate da, nu numai noua, ci si apropiatilor, semenilor nostri, pe
care-i iubim.

Nu
am un frate mai mare, şi mi-am dorit să am unul… Am numai o soră mai
mare, şi o iubesc cu toată inima, şi sunt bucuroasă că este sora mea…
Te voi considera fratele meu mai mare, pentru că mi-ai vorbit ca unei
surori, prin cartea ta, Cartea nunţii – Cum să-mi întemeiez o familie.
Nu vreau să îţi răpesc prea mult timp. Cartea ta mi-a căzut în mână
marţea trecută, când ieşeam de la biserică. Merg la biserică abia de un
an şi vreo opt luni, dar am duhovnic abia de zece luni… Înainte am dus
o viaţă cam după capul meu şi, cum spune părintele meu, trebuie să am
multă răbdare, pentru că eu am suferit de o boală lungă şi grea… Parcă
mi-e şi greu să spun, dar este vorba de patima desfrânării. Am avut de
multe ori senzaţia că ce am trăit eu poate fi o exemplificare a multor
forme pe care le ia desfrânarea… şi de aceea m-aş bucura să pot scrie,
cu ajutorul lui Dumnezeu, despre anumite aspecte. Nu ca exhibiţionism,
ci din perspectiva efectelor pe care le are acest păcat asupra
gândurilor şi sentimentelor.
Ca
să dau un exemplu: la 15 ani l-am lăsat pe prietenul meu de atunci să
mă atingă pe sâni. Ne sărutasem deja de mai demult, dar nu am simţit un
mare şoc. În schimb, în urma acelor atingeri, ţin minte că am simţit
clar că îmi este răpită o inocenţă pe care, în ciuda faptului că mă
masturbam de la 10 ani – fără să ştiu măcar cum se numeşte ceea ce fac,
nu mai spun că ar fi păcat –, se pare că o aveam. Am simţit că sunt
goală… Un sentiment oribil de dureros, pe care l-am înecat în multe
ţigări. Acest sentiment mă făcea să vreau să-mi cer iertare cuiva. Nu
credeam în Dumnezeu, deşi am primit o elementară educaţie creştină şi
mersesem şi la biserică. Dar nu credeam, pentru că mă consideram mult
prea departe de asemenea lucruri şi evitam biserica pentru că-mi era
frică să şi intru, atât de murdară mă simţeam, fără să ştiu de ce
exact… Aşa că această dorinţă de a-mi cere iertare, dorinţă care mă
ardea (cine mai râde când aude de flăcările iadului să se gândească la
expresia populară: Arde inima în mine! Oare de foc cu lemne este vorba
aici?), nu am ştiut către cine să o orientez, deşi plângeam până mi se
făcea rău… Şi apoi se instala iar în suflet acea sumbră linişte,
tristeţe goală, epuizarea plânsului meu în zadar, care nu reuşea să mă
îmbrace cu nimic… M-am resemnat că am rămas goală pe dinăuntru şi am
început, încet-încet, o viaţă care, dacă nu ar fi fost întreruptă de
chemarea lui Iisus, ar fi mers spre cariera de prostituată…, dar nu din
cele pentru bani… Nu am fost niciodată leneşă şi la facultate am fost
bursieră, deci îmi pot câştiga existenţa foarte uşor… Aş fi ajuns o
prostituată din acelea care fac asta din patimă, pentru a se adânci şi
mai mult în singurul mod de a trăi pe care îl mai ştiu…

 Îmi
dau seama cât de prost mă exprim… cât de aproximativ… Chemarea lui
Iisus de care vorbesc a fost în forma unei revelaţii… a iubirii Lui,
la 17 ani, după o tentativă de sinucidere, când, în momentul în care am
simţit că voi muri, m-am rugat să nu mor şi am promis că îmi voi
schimba viaţa. Apoi am cunoscut un preot care m-a convins că trebuie să
mă schimb… Când vorbea de Iisus, i se umezeau ochii, deşi e cunoscut ca
un predicator dur şi intransigent (te-am ascultat la o conferinţă şi
mi-ai amintit de el…). E poreclit călugărul de alţi preoţi mai glumeţi.
L-am cunoscut în preajma Crăciunului, iar de Paşti m-am spovedit cu tot
ce aveam, din copilărie. El mi-a spus că este o minune că sunt acolo…
Apoi m-a împărtăşit, chiar în noaptea de Înviere… Aşa a vrut Domnul, să
vină la mine, deşi eu nu făcusem nimic… Am simţit nevoia să mă rog, şi
am început să spun singura rugăciune pe care o ştiam pe de rost, Tatăl
Nostru… Şi am fost copleşită de lumină, şi am auzit glasul cel dulce al
lui Hristos, care mi-a spus: Cristina, te iubesc!…, dar parcă ar fi
spus, tu… asta eşti…; sensul era infinit mai bogat, iar bucuria mea a
izvorât în şiruri de lacrimi ce curgeau şi parcă nu ar fi vrut să se
mai oprească… Nu am putut spune decât: Iartă-mă, nu am ştiut!…. Eram
peste putere de fericită, dar şi îndurerată că pe Acesta Îl rănisem eu
cu păcatele mele, tocmai pe Acesta, Care este atât de frumos, încât
inima mea a simţit că moare de atâta bucurie să Îl vadă!… Acesta pe
Care acum Îl iubeam atât…

 Şi
totuşi, după acest dar minunat, la câteva luni, am cunoscut un băiat
care a ştiut cum să mă ia, încât să mă culc cu el… Era mai ciudat, el
credea că, dacă ne iubim, este deja taina săvârşită, că suntem deja
cununaţi şi în cer… Eu nu credeam, nici nu îl iubeam, a fost doar
patima mea… Am fost cu el cinci ani, şi am mai fost cu alţii cu care
l-am înşelat. Apoi ne-am despărţit pentru că vroiam să fiu liberă să
cunosc cât mai mulţi… A venit altul, şi altul, şi altul, apoi alta…
Orice mă atrăgea, mi se părea şi bun, vedeam în orice atingere a
trupurilor iubire, şi nu patimă, confundam plăcerea cu bucuria. Dansam
isteric şi atrăgeam ca un magnet, pentru că sunt frumoasă, dar mai ales
prin acea intensitate a propriei patimi… Nu cred că erau băieţi care
să-mi fi putut rezista, pentru că puterea mea de fascinaţie deja mă
depăşea şi pe mine… Primisem şi o poreclă: la femme fatale .
Într-adevăr, nu trezeam doar dorinţe trupeşti, ci reale drame, evident,
la oameni la fel de bolnavi ca şi mine… Dar nu s-a întâmplat nici o
tragedie… decât că după nouă ani de la acea întâlnire cu El, pe care nu
am mai putut-o uita, am avut un moment de luciditate. Urma să termin
facultatea, întârziată prin plecarea la o bursă în Germania pentru doi
ani, prietenul meu de atunci era tocmai în India şi nu dădea nici un
semn, în ciuda unei legături foarte intense, timp de opt luni, în care
mărturisea că nu a avut parte de atâta sex în viaţa lui… Că ar vrea
ceva mai mult… Era disperat dacă nu îi scriam, dar nici nu putea să mă
ia de soţie… (Pe bună dreptate. Femeile fatale nu pot fi soţii…) Atunci
am privit în viitor şi am simţit că voi muri. Nu aşa, ci cu adevărat…
Am simţit gheara rece a disperării, deşi în toţi aceşti nouă ani
crezusem că niciodată nu voi mai simţi disperarea, pentru că aflasem ce
înseamnă iubirea lui Dumnezeu… Căldura aceea a unei clipe cu Hristos
rezistase şi după cele mai mari păcate trupeşti, mă ţinuse încă vie…
Dar acum doi ani, stând singură în camera mea, am simţit cum voi veni
iar în Bucureşti, în toamna următoare, şi că adâncul desfrânării mă va
cuprinde în forme noi şi mai mari, pe care le vedeam perindându-se în
mintea mea… Acum puteam avea şi bani, şi ştiam şi de droguri, am luat
Ecstasy cu prietenul meu indian… Părinţii erau acasă şi nu ştiau nimic…
Drumul îmi era deschis, dar i-am văzut şi infinitul de moarte pe care
îl conţinea… O moarte veşnică, pustiul… care ar fi început încă de
acum!…

 Am
spus: Nu, de acum mă voi schimba! Nu mai pot aşa, dacă mai amân să mă
întorc, va fi prea târziu! Şi m-am întors. Pare simplu…, dar nu am
cuvinte să spun cum arăta sufletul meu, cum am căzut iar cumplit în
iarna următoare şi am devenit pentru o perioadă vedetă necontestată a
unui bar din Bucureşti, cum m-am ridicat, şi iar am căzut în primăvară,
la fel de cumplit, fiind în India, la prietenul meu, cum l-am pierdut
pe acel prieten, şi, cu inima făcută bucăţi, am alergat iar, cu şi mai
multă disperare, şi am cerut ce nu găsisem încă: un duhovnic care să mă
ajute să nu mai cad aşa de rău, un antrenor adevărat… (Eu am încercat
mai demult să schiez şi mi-a luat trei ore să cobor o pârtie pe care
alţii o fac în 20 de minute… Dar nu am obosit ca, după fiecare
căzătură, să mă ridic, aşa că ştiu ce înseamnă…)

 Mi-a
dăruit Dumnezeu un duhovnic căruia să-i spun că sunt în stare de orice…
Eram în stare să umblu îmbrăcată în zdrenţe pe străzi dacă asta mi se
cerea, numai să fiu primită înapoi în Casa Domnului!… Şi m-a primit, şi
de atunci sunt acasă, dar sunt încă la pat, cu bandaje şi răni
sufleteşti, şi nu am mintea întreagă, şi nu pot privi bărbaţi, şi nici
măcar femei, fără a simţi puterea patimii din mine… Sunt aşa, cam ca la
reanimare, şi abia am început să înţeleg cât de groaznic e păcatul… Şi
ce uşor era când îl făceam…! Ce uşor se învoia mintea mea…! Ce uşor era
să găsesc argumente ca să păcătuiesc!… Şi ce greu e ca acum să mă
schimb, când totul în mine e pervertit, bolnav! Un paralitic nu poate
vorbi despre mers, nici eu nu pot vorbi despre sentimente fireşti… Îmi
doresc un soţ (deşi m-am gândit o vreme şi la călugărie, pentru că
firea mea tinde spre extreme…).

 Dar…
răbdare…! Cu ceva timp în urmă, acum vreo trei săptămâni, vorbeam cu
colega de cameră că mi-am dat seama unde am greşit strict în relaţia cu
băieţii: că am pus plăcerea pe primul plan. Chiar am înţeles că eu aşa
am judecat orice relaţie: dacă mă simt bine, nu poate fi rău, şi totul
e permis, atâta timp cât ne place amândurora… Nimic nu mi se părea
scârbos, nu m-am dat în lături de la nimic… Şi sunt sigură că, dacă nu
m-aş fi oprit, aş fi putut ajunge la monstruozităţi inimaginabile. Şi,
din moment ce am sfârşit singură, adică toate relaţiile în care am
crezut eu că iubesc cu toată inima s-au sfârşit, e cât se poate de clar
că nu e bine… Dar ce să pun în loc?

 Asta
aş vrea să te întreb şi pe tine: ce să pun în loc? Eu nu înţeleg
altceva, pentru că sunt bolnavă, nu înţeleg decât plăcerea, şi nu ştiu
dacă ştii cum e să simţi că ai merge dincolo de orice limită pentru
cineva de care sufletul tău e legat prin plăcere… Mă culcam cu alţi
băieţi fără să simt nimic, doar pentru că prin plăcere mi se mai
potolea patima cu care ardeam de dorul prietenului meu din India, şi
normal că, atunci când a aflat, poate şi vaga hotărâre de a mă lua de
soţie pe care o avea s-a spulberat… E cumplit de comic, dacă nu ar fi
tragic!… Nu ştiu dacă înţelegi, dar te provoc, poate vei fi duhovnic…
Cu ce înlocuiesc eu plăcerea? Dacă mă uit la un băiat, mă îndrăgostesc
într-o zi, dar nu ştiu dacă nu e decât reacţia bolnavă a sufletului
meu… De câte ori m-am îndrăgostit… o săptămână de unul, apoi de altul!…
Acum evit să mai cunosc oameni, pentru că, inevitabil, îmi poate ieşi
vreunul în cale care să se transforme în material pentru visele mele
romantice… Eu înţeleg romantismul în sensul lui cultural: e o boală a
sufletului, e bovarism, e o patimă adâncă în care sufletul nu se poate
rupe de plăcere, chiar dacă ea nu e decât a privi un chip… Dar privirea
e bolnavă, pentru că sufletul e bolnav. Probabil îţi imaginezi cam ce
viaţă pot duce!… Ce viaţă pot duce cei care se află la reanimare?

 Dacă
m-aş putea întoarce în timp, când cu nonşalanţă îmi ziceam: E bine să
experimentezi!, fără să mă gândesc la consecinţe… Consecinţele pe care
le văd în mine depăşesc orice coşmar. Aş vrea să ştie şi alţii, oare ar
crede? Sau deja aş fi pusă în categoria nebunilor? Nici nu vreau să
ştiu ce diagnostic aş primi de la psihiatri.

 Până
la urmă poate nici nu e bine ca tu să-mi dai un răspuns… Mi-ai dat deja
prin Cartea nunţii: pregătirea, singura pregătire reală pentru
căsătorie este curăţarea sufletului. La mine, cu sejurul în spitalul de
rigoare… Cât va fi nevoie. Adică, chiar m-ai ajutat cu răspunsul din
carte… Nu trebuie altă pregătire, ci doar să merg pe calea cea
strâmtă! Vroiam să te rog să te mai rogi pentru mine… dacă poţi.

Şi să mă ierţi dacă am dat prea multe detalii. Doamne ajută!… Şi dacă găseşti ceva să-mi spui, m-aş bucura.”

Doamne ajută! La începutul şi sfârşitul posturilor am discuţii cu
tineri care fug de spovedanie . Uneori, cei care fac marele pas spre
spovedanie au timp sa imi scrie ce au simţit. Iată o scrisoare primită
în Postul Crăciunului 2007. Cred că vă va fi de folos…
 

“Gata! Am reuşit. m-am dus de
dimineaţă şi m-am spovedit şi a fost extraordinar. simţeam aşa că
respir, îmi venea să alerg, să plâng de bucurie. am avut mii de “tone”
de energie în mine. deşi ştiam că altă cale nu am, îmi era teribil de
frică. nu pot să îţi exprim acum cum a fost aseară şi toată noaptea
când nu am închis un ochi. nu credeam că diavolul te chinuie în halul
ăsta… FIZIC…fizic, Danion, nu îmi vine să cred. am căzut într-o
depresie profundă aseară, am plâns, mă durea capul de simţeam că
plesneşte. Mă simţeam dintr-o dată atât de mic atât de fragil. chiar
dacă m-am pregătit temeinic înainte, aseară totul părea dărâmat, tot
ceea ce construisem până atunci. simţeam că nu sunt capabil să mă
spovedesc ca o să moor de ruşine… Nici nu pot să îţi spun prin ce am
trecut aseară. toată noaptea nu am închis un ochi. eu stau la casă şi
îţi spun că e prima dată când am auzit aşa ceva. un zgomot venea din
pod. nu ştiu ce era, şoareci pisici, dinozauri…dar făceau un zgomot
groaznic. nu atât de tare dar foarte stresant. ai auzit de picătura
chinezească? cam aşa era. de dimineaţă am vomat, eram alb la faţă şi
tremuram. Danion!!!! nu am păţit aşa ceva în viaţa mea??? tot timpul
îmi ziceam că nu pot că nu pot că nu pot.Am plecat de acasă f
devreme.. era încă întuneric şi cum am intrat în biserică au trecut
toate Danion….toate…chiar simţeam că nu mai am răbdare să stau la rând
şi că vreau eu primul să mă duc să îmi spun nenorocirile…şi alt lucru
de care m-am uimit… Nu   m-am bâlbâit!! nici măcar puţin.
parcă nu mai vorbeam eu…parcă nu eram eu…vorbele veneau de la sine fără
mari eforturi. acum când mă gândesc îmi vine iar să plâng…mulţumesc
Danion… pentru tot ce ai făcut pentru mine şi prietena mea… Şi Îi
mulţumesc lui Dumnezeu că ai venit în calea mea să îmi dai câţiva pumni
şi palme să ne trezim… Mă simt atât de uşurat şi parcă miroase altfel
Crăciunul acum…e cel mai frumos cadou dat de Moş Crăciun…Doamne ajută!”

***

„Stii as avea ceva sa-ti spun…am mai facut un avort…nu e mare lucru…as mai face-o înca o data doar pentru anestezie, ce faina senzatie a fost.”

***

De aceea gasesc ca trebuie sa lamurim in cateva cuvinte atitudinea
crestina fata de trup. El nu mai este tratat cu simtul raspunderii,
auzim deseori spunandu-se ca doar sufletul conteaza… Sfanta Scriptura
ne invata: Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului
Sfant care este in voi, pe care-L aveti de la Dumnezeu si ca voi nu
sunteti ai vostri? Caci ati fost cumparati cu pret! Slaviti, dar, pe
Dumnezeu in trupul vostru si in duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu
(I Corinteni 6, 19-20). Fumand, pacatuim in trupul nostru care este
templul Duhului. Despre Biserica, invatam ca este trupul tainic al lui
Hristos, care este si “capul” ei [2]. Deducem de aici ca atitudinea pe
care o avem fata de Biserica, privita ca institutie dar si ca locas, ar
trebui sa o avem si fata de trupul nostru, care nu e al nostru pentru
ca, ma repet, am fost cumparati cu pret.
Si oare cine dintre cei ce-si imbolnavesc trupul fumand, ar fuma si-n
sfantul locas? E cazul ca omul contemporan sa-si redefineasca, acolo
unde este necesar, atitudinea fata de trup. El e impreuna-lucrator cu
sufletul la mantuire (de aici rostul ascezei trupesti: abstinenta,
metaniile…) si apoi,transfigurat, impreuna-mostenitor cu el al
Imparatiei vesnice.
Crestinii cred si marturisesc invierea mortilor [3], deci cum sa
dispretuim oare trupul cu care noi vom invia? Cativa elevi imi
marturiseau ca au renuntat la patima fumatului dupa ce au auzit la o
manastire o persoana demonizata strigand: “Nu vreau tamaie, vreau
tutun…”. Dar mult mai bine este pentru noi sa ascultam de glasul
preotului decat sa plecam urechea la ce spun demonii prin nefericitii
posedati. E nevoie de vointa de fier si lupta acerba pentru renuntarea
la aceasta patima. Cine n-a avut patima tutunului nu cred ca poate
intelege cu adevarat ce inseamna sa lupti sa te lasi. Din nefericita
mea experienta personala pot confirma ca acest neam de demoni nu iese decat numai cu rugaciune si cu post (Matei 17, 21).

Marii parinti duhovnici contemporani canonisesc ca atare pe fumator,
nu fac concesii. Au dragoste, mila si intelegere fata de crestin, dar
nu si fata de pacatele lui. Parintele Teofil Paraian marturisea ca nu-l
lasa pe fumator sa se impartaseasca si nici nu-l dezleaga de pacate,
spunandu-i de obicei: “Ne intalnim cand nu mai esti fumator!”. Pravila
bisericeasca a arhimandritului Nicodim sachelarie condamna fumatul pe
motiv ca “nu tine de foame, nici de sete, nici de caldura, ci e un
obicei murdar, ruineaza sanatatea si se cheltuiesc banii munciti pe
acest fum otravitor. Fumatul se canoniseste, ca si jocul de noroc, cu
caterisirea (pentru preot) si afurisirea pentru mirean” [4].

Intalnim si la Cuviosul Siluan Athonitul o atitudine de respingere a
fumatului. El povesteste ca in timpul unei calatorii cu trenul, un
negustor il imbia cu o tigara. Il refuza respectuos, insa acesta incepe
sa faca apologia fumatului. Intr-un sfarsit, Siluan s-a hotarat sa
zica: “Domnule, inainte de a fuma o tigara, rugati-va, spuneti un Tatal
nostru”. La aceasta negustorul a raspuns: “A te ruga inainte de a fuma,
parca nu prea merge”. Raspunzand, Cuviosul Siluan facu aceasta
observatie: “Asadar, orice lucru inaintea caruia cineva nu se poate
ruga netulburandu-se, mai bine este sa nu-l faca”.
Note:
[1]. In urma cu ceva timp, spre sfarsitul anului 2002, un scandal a
tinut prima pagina a unui cotidian central; reclamele stradale la
tigari erau, in numar foarte mare, amplasate in apropierea scolilor
generale si a liceelor, desi Legea nr. 148/ 26 iulie 2000 interzice
explicit pozitionarea oricarui tip de reclame la tutun la o distanta
mai mica de 200 metri de intrarea unitatilor de invatamant si a
unitatilor de asistenta medicala … Oare nu sunt tinerii target-ul
producatorilor de tutun?
[2]. Cf. Efeseni 1, 22.
[3]. Crezul (Simbolul de credinta) spune lamurit in articolele XI si
XII: “Astept invierea mortilor si viata veacului ce sa fie”. Sfantul
Pavel argumenteaza certitudinea invierii mortilor prin realitatea
Invierii lui Hristos (II Tesaloniceni 4,14). Scriptura marturiseste in
multe versete acest adevar de care unii crestini se indoiesc: Iezechil
37,1-14; Isaia 26,29; Ioan 11, 24; Ioan 5, 28-29 s.a.
[4]. Arhim. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericeasca, editata de Parohia Valea Plopului , 1996, p. 81.

Cei mai multi dintre noi am avut momente in viata cand ne-a placut anumite persoane.Unii pot zice chiar ca au iubit acele persoane,si pot veni cu argumente pentru care au iubit.De exemplu, le-a placut felul lor de a fi,sau infatisarea,sau si una si alta.Dar la un moment dat,s-au despartit de asa-zisa persoana iubita.De ce?E intrebarea pe care o pun eu.
“Am incetat sa il/o mai iubesc!”zice cineva.Inainte de a analiza acest
raspuns,sa vedem de unde vine iubirea asta pe care noi o facem atat de
simplista,usuratica si dupa gustul si poftele fiecaruia dintre noi.
Iubirea e motivul pentru care existam noi,e motivul pentru care ne-a
creat Dumnezeu.El ne-a facut din marea lui dragoste pentru a fi
asemanatori Lui,atat ca infatisare cat si spiritual.Deci,daca iubirea
este cauza existentei noastre,inseamna ca este si scopul existentei
noastre,pentru ca nu putem fi facuti din dragoste si tratati cu prea
marita dragoste a lui Dumnezeu,iar noi sa nu avem ca scop raspunsul la
aceasta dragoste,tot prin dragoste.Domnul ne-a lasat sa il iubim pe
El,mai presus de orice si apoi sa iubim pe cei de langa noi,fie cu o
iubire frateasca,fie cu una mai profunda.
“Am incetat sa il mai iubesc!Pur si simplu nu mai simt nimic pentru
el.”Corect,daca nu mai simti nimic pentru persoana respectiva,atunci nu
mai rost sa ramai cu ea,asa e corect si moral pentru ambele parti.Dar
cum e posibil ca acum sa iubesti si sa zici tot felul de expresii si
declaratii de iubire,care poate au venit sincer din inima ta,iar mai
tarziu sa spui la fel de sigur si de sincer ca nu mai iubesti,ca s-a
dus iubirea,a disparut,s-a evaporat.
Poate iubirea disparea,se poate ea evapora?Daca s-ar evapora si iubirea
lui Dumnezeu pentru noi,atunci ce am face noi,ce s-ar intampla cu
noi?Daca ne-ar parasi Domnul,cum ar arata lumea asta?Eu zic ca ar arata
ca o mare metropola fara semne de ciculatie si fara semafoare.Totul ar
fi blocat si imposibil de remediat.Caci fara Dumnezeu nimic nu e cu
putinta.Oare iubirea adevarata nu e a aceea care nu are sfarsit,care nu
se termina niciodata,care e pentru totdeauna,pana la sfarsitul zilelor
noastre pe acest taram strain si apoi in viata vesnica ce ne
asteapta?Oare Dumnezeu va spune vreodata ca a incetat sa ne iubeasca?Eu
nu cred,asa ceva e imposibil,iubirea lui Dumnezeu e un ocean fara fund
si fara tarm.Deci iubirea adevarata nu e niciodata trecatoare si
superficiala,iubirea adevarata e vesnica si profunda.
Sfanta Scriptura,Cuvantul lui Dumnezeu,ne spune despre dragoste: “Dragostea
îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte,
nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu
caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură
de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede,
toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.(I Corinteni 13)”
De ce spunem ca iubim daca noi de fapt nu iubim?De ce simtim ca iubim daca de fapt nu iubim?
Cand cautam sa iubim,cautam frumosul,totdeauna iubim ce e frumos si placut.Dar ce e frumosul?
E oare o fata tanara ce arata foarte bine,sau e imbracata foarte
frumos,stralucitor,cu multe bijuterii si cu o rochie superba,ultima
moda?E ea frumoasa,sau e mai degraba estetica? Un parinte ne invata
ca,“Frumosul este masura apropierii noastre de Dumnezeu.” Deci
majoritatea dintre noi,fratilor,nu iubesc frumosul,ci esteticul,care in
DEX primeste urmatoarea explicate: “ESTÉTIC, -Ă, estetici, -ce,
subst., adj. 1. S.f. Ştiinţă care studiază legile şi categoriile artei,
considerată ca forma cea mai înaltă de creare şi de receptare a
frumosului; ansamblu de probleme privitoare la esenţa artei, la
raporturile ei cu realitatea, la metoda creaţiei artistice, la
criteriile şi genurile artei.”
Am facut din iubire o stiinta,am facut din trupurile noastre o arta,ele
au ajuns niste forme modelabile dupa gustul ochiului.Am pierdut esenta
dragostei si a existentei noastre.Traim numai pentru poftele trupesti
si ignoram dragostea adevarata si frumosul adevarat.
Toate le-a distrus mintea omului,toate le-a uratit si le-a estetizat,adica le-a indepartat de duhul lui Dumnezeu.

Totul se vinde si se cumpara,totul este economie de piata, o
mare afacere care se bazeaza pe cerere si oferta. In scoli nu se mai
studiaza decat ceea ce este util, ceea ce te face un om realizat, ceea
ce « se cere ». Specializarile la facultati sunt in functie de « cerere
». Parintii nu-si mai lasa baietii sa studieze teologia sau filosofia
pentru ca « nu se cauta », « nu este o afacere rentabila », nu este « o
meserie banoasa » sa se faca mai bine medic sau avocat ca se ia spaga
buna. Daca fata vrea sa studieze pictura, nu e bine pentru ca «
mazgalicii sunt muritori de foame », sa se faca mai bine stilista sau
sa se ocupe de design daca tot o preocupa arta. Eliminam cu buna
stiinta din viata noastra tot ce ar putea sa ne umple
sufletul,construim o societate bazata pe profit material.

Vrem sa fim oameni informati, sa fim la curent cu toate, ne
uitam fara jena in curtea vecinului dar nu ne stim pe noi si ne este
frica sa ramanem singuri cu noi insine de teama de a nu descoperi ce
gol imens avem in suflete, o lume de suflete goale si neimplinite. Nu
ne mai saturam, multul din fiecare zi ne-a devenit prea putin, privim
la cei care au si ridicam stacheta cu fiecare zi. Totul porneste de la
lacomie de la « a avea pentru mine » si de la « vreau », ati putea
crede ca am ceva cu aceste cuvinte, nu cuvintele au o vina – ele doar
exprima ceea ce suntem. Nu ne mai saturam,nu ne mai ajunge,suntem din
ce in ce mai greu de multumit. Goana asta nebuna dupa aur dezveleste
fara nici o urma de rusine toate patimile noastre. Ce mai este sfant in
noi ? Vrem valori materiale, si daca le avem vrem respect, ca si cand
asta ne defineste ca oameni. Omul nu mai este o valoare, banul este
singura si cea mai mare valoare… daca nu ai bani nu mai valorezi nimic.

De sarbatorile de iarna,Mos Craciun cel minunat,
inmiresmat si bun care odinioara aducea coruri de ingeri in suflete
este acum un mos cu sacul mare si plin de daruri cat mai pompoase. Nu
mai avem nimic sfant in noi, nu mai avem idealuri, constiintele noastre
au adormit. Egoismul si indiferenta au pus stapanire, rupand toate
legaturile sufletesti intre noi. Nu mai vrea nimeni sa munceasca dar
vrem sa ne imbogatim peste noapte,suntem o natie de participanti la
concursuri televizate si la jocuri de noroc,ne batem joc de sufletele
noastre. « Responsabilitatile » acestei societati nu ne mai dau dreptul
de a fi liberi, ne plangem de timp,lumea pare scarbita de viata, se
traieste in sila,parem obositi sufleteste si fizic,simturile noastre au
fost suprasolicitate, senzualismul a anulat sensibilitatea, frumusetea
sufleteasca.

Intr-o lume in care TIMPUL este totul, insasi timpul este un concept abstract. E palpabil? NU. E vizibil, are gust, miros? NU. Dar el este omniprezent,masura lui suntem noi,oamenii. Timpul isi lasa amprenta pe chipurile noastre, pe vietile care se nasc din noi, pe creatie, pe ce lasam in urma. Umbra timpului este istoria…

Catre
toate Danielele, Nicoletele si Dianele care impartasesc aceeasi perspectiva trista
asupra prezentului: fetelor, bagati-va mintile in cap! Nu are rost sa va dati
cu capul de pereti numai pentru faptul ca sanii vostri nu sunt mai darnici fata
de privirile tinerilor ai caror hormoni tropaie precum un detasament militar.
Exista o psihoza a sanilor mari, o psihoza care se accentueaza pe zi ce
trece si care este puternic modelata de mass-media. Eu nu sunt de parere ca trebuie
sa se lupte contra discriminarii fetelor nedotate, si nici ca acestea sa fie consolate
cu povesti de adormit copiii. Cred ca pur si simplu ar trebui ca fetele cu sani
mici sa capete o perspectiva asupra "handicapului" lor care sa nu tina
seama de exigentele mass-mediei.
Imi este greu sa ma adresez mai multor
fete deodata, asa ca ma voi adresa unei singure "victime a sortii".
Ar
trebui sa fii fericita ca din cauza sanilor tai multi baieti stau departe de tine.
E o sansa de care nu au parte fetele bine dotate. De ce? Pentru ca baietii se
vor apropia de ele in primul rand pentru sanii lor, si nu pentru sufletul lor.
Un baiat rosteste foarte usor o declaratie de dragoste numai pentru a avea ocazia
sa puna mana pe un trup care il innebuneste. Foarte greu ii va fi unei fete cu
sanii mari sa isi dea seama daca prietenul ei o iubeste cu adevarat sau pur si
simplu a fost hipnotizat de niste balcoane spatioase.
"Nu pot sa ma
amagesc cu un astfel de refren�", mi-ai spune. Nu vreau sa te amagesc, pur
si simplu asa stau lucrurile: fetele cu sani mari sunt de multe ori cautate de
baieti nu pentru ca ar avea cine stie ce calitati iesite din comun, ci pentru
ca sanii lor sunt generosi.
"Si nu este asta o mare calitate?"
Nu
pot sa fiu atat de orb ca sa nu constat si eu ca printre tineri aceasta insusire
capata incetul cu incetul rangul de virtute de capatai. Dar ce vorbesc de tineri?
Femeia cu sanii mari face parte din setul de vise erotice al barbatilor care nu
sunt impliniti de relatia cu sotiile sau amantele lor. Un prieten imi spunea ca
cea mai mare ispita a lui este sa faca sex cu o femeie cu sanii mari, ca cele
din revistele porno.
Sa ne intrebam de ce au atata trecere fetele cu sanii
mari. Exista vreo legatura intre aceste organe si mintea unei fete? Sunt sanii
mari semnul unei minti mai stralucite, sau semnele unui coeficient de inteligenta
redus?
Nici una, nici alta. Femeia poate avea sani revarsabili, si poate
fi geniala sau proasta de-a binelea. Femeia poate avea sanii milimetrici, si asta
nu o face nici desteapta, nici proasta.
Dar femeia cu sani mari este o
femeie care ii innebuneste pe barbati. De ce? Din mai multe motive, toate centrate
in jurul actului sexual. O fata cu sani mari este mult mai usor de starnit. Se
stie ca sanii reprezinta una dintre zonele erogene cele mai sensibile ale femeii.
Într-o discoteca dansezi cu o fata cu sanii mari, o mangai putin mai lasciv peste
piept si in cateva minute este gata sa vina la tine acasa sau in masina ca sa
ii demonstrezi cat de fulgerator te-ai indragostit de ea. Apoi, acasa sau in masina,
barbatul se excita foarte tare atingand acei sani mari. Ce s-ar fi facut acel
barbat daca fata pe care o agata in discoteca avea sani mici ? I-ar fi fost greu
sa o starneasca si, mai apoi, nu ar fi avut aceeasi stare de extaz in fata trupului
ei gol.
Ideea ca o fata cu sanii mici este aproape frigida nu sta in picioare:
din literatura de specialitate se stie ca sunt fete cu pieptul neted care abia
daca sunt atinse reactioneaza ca niste experte in sex. Poate ca tocmai complexul
de care sufera sa le dea astfel de senzatii extreme la cel mai mic impuls. Dar
faptul ca un mascul se simte mai bine langa o fata cu sani mari e valabil. Poate
chiar si numai pentru faptul ca presiunea cu care prietenii sau filmele i-au bagat
aceasta idee in cap lasa urme care nu pot fi sterse decat foarte greu.
Nu
vreau sa spun ca daca unui tanar ii plac formele mai bogate ale sanilor asta inseamna
neaparat ca e un tip lipsit de valoare, dar sunt convins ca daca un tanar renunta
la o fata, sau nu vrea sa fie prieten cu o fata, numai pentru ca ea are sani mici,
inseamna ca handicapul de care sufera el e mai serios decat cel de care sufera
fata.
"Sunt multi tineri care pun problema asa�"
Ce daca?
Afirmatia mea privitoare la valoarea lor nu se modifica. Faptul ca mai au si spirit
de turma nu ii dezvinovateste. Dimpotriva. Repet faptul ca o fata cu sani mici
ar trebui sa isi fructifice la maxim avantajul pe care il are. În jurul ei vor
roi mai greu tipii obsedati de sex, si ii va fi mai usor sa gaseasca un prieten
de valoare. Evident, vanatorii de sex nu vor evita cu totul nici prazile mai modeste,
ai caror sani sau fese nu intra in standard. Ba chiar le vor considera niste prazi
usoare, si vor incerca sa profite de complexele lor.
"Daca nu are
cine stie ce sani, e complexata, e mai usor de bagat in tufis." Perspectiva
lor nu e chiar utopica: sunt fete care se culca cu prietenii lor tocmai pentru
a-i recompensa pentru faptul ca le-au trecut cu vederea putinatatea sanilor.
E
trist nu numai faptul ca altii isi dau seama ca cineva are motive sa fie complexat,
este trist cand persoana respectiva se lasa doborata de complexele ei. "Ma
gandesc la o posibila sinucidere, nu mai suport acest chin�"c13, spunea Diana.
E oare acesta un motiv intemeiat pentru o sinucidere? Sinuciderea nu e justificata
niciodata, nici macar atunci cand cineva se afla intr-o situatie de zece ori mai
grea. Pe fetele aflate in situatia Dianei le atentionez ca, desi isi imagineaza
ca poate prin sinucidere stresul lor va lua sfarsit, nu va fi deloc asa. Sa isi
imagineze ca daca se vor sinucide vor ajunge pe o insula pe care tipi bine, tinand
in brate fete cu sani XXL, vor arata cu degetul spre ele cu dispret: "schiloadele�",
si vor scuipa spre ele cu dispret.
"Dar nu va fi asa pe lumea cealalta�",
mi-ai putea spune. Da, nu va fi asa, pentru fetele care se sinucid va fi acolo
de o mie de ori mai rau.
Sa analizam putin ce se poate face cu sanii tai.
Ca sa ii maresti ai doua metode clasice: prin silicoane sau cu ajutorul tratamentului
medicamentos, intre care la loc de cinste se afla anticonceptionalele. Sa iei
anticonceptionale nu te sfatuiesc, pentru ca au o gramada de efecte secundare.
Am o prietena care cu ani in urma a luat astfel de pastile, ca sa i se regleze
ciclul. Acum, sotie fiind, nu poate sa faca copii. Pastilele i-au dereglat organismul,
si nu se stie daca isi va mai reveni.
Cu silicoanele cred ca e mai simplu:
nu cred ca din punct de vedere medical sunt la fel de periculoase. S-ar putea
sa fie, dar nu m-a interesat acest subiect. Presupunand ca nu ar avea efecte secundare,
sa vedem ce ai rezolva daca sanii ar fi mai apetisanti. În primul rand ai scapa
de apasarea ca esti altfel� O apasare serioasa. (Ciudat, pe cat de serioasa este
campania dusa de cei grasi pentru ca moda XXL sa nu mai fie considerata ridicola,
pe atat de penibil pare efortul de a-i convinge pe baieti ca o fata cu sanii mici
nu e handicapata.)
Numai ca problemele nu s-ar imputina, ci doar ar trece
la o alta forma. Cine e de vina ca sanii tai nu au fost mai dotati? Oare de ce
Dumnezeu nu te-a facut mai aratoasa? Poate pentru simplul fapt ca nu aveai nevoie
de asa ceva. Pe lumea cealalta exista altfel de repere. Ai auzit cumva de faptul
ca singura tristete a unei sfinte era ca prin asceza ajunsese la un piept atat
de ofilit incat putea fi confundata cu un barbat? Nu. Pe lumea cealalta, care
e vesnica, nu conteaza nici cati muschi au avut barbatii si nici ce sani sau coapse
au avut femeile. Acolo conteaza altceva. Acolo frumusetea fizica se judeca dupa
alte criterii.
Dumnzeu te-a facut trup si suflet. Trupul si sufletul tau
se afla in armonia ideala pentru ca, la sfarsitul vietii tale, sa ajungi la bucuria
vesnica. Ai venit pe lume pentru a strabate un drum sinuos, la capatul caruia
se afla implinirea, dragostea adevarata, frumusetea netrecatoare. Rostul tau,
fie ca esti constienta sau nu, este acelasi cu rostul fiecarui om: acela de a-L
cunoaste pe Dumnezeu si de a te desfata de frumusetile vesnice. Orice handicap
fizic ar avea un om, acesta nu il poate impiedica sa dobandeasca raiul. Oare sa
fie "handicapul" de care suferi tu un asemenea impediment? Nu, evident
ca nu.
"Dar pe mine nu ma intereseaza ce va fi atunci, ma apasa faptul
ca acum nu imi e bine. Vreau sa schimb lucrurile."
Daca ti-ar fi fost
mai de folos sa ai sani mari, atunci fii sigura ca Dumnezeu ti-ar fi dat ceea
ce ti-ar fi fost de folos. Arati exact cum trebuie pentru a ajunge la mantuire.
Daca tu modifici in mod artificial trupul tau, intreaga ta viata va fi schimbata
intr-un mod pe care tu nu ai cum sa il prevezi. Nu iti va fi de folos.
"Crezi
ca vei reusi sa ma convingi sa renunt sa imi maresc sanii cu silicoane, vorbindu-mi
despre ce ma asteapta pe lumea cealalta? Eu vreau sa ma bucur pe lumea asta."
Depinde
si in ce mod vrei sa te bucuri pe lumea asta. Daca iti vei mari sanii cu silicoane,
vei avea parte intr-o anumita masura de desfatarile erotice de care acum esti
lipsita. Dar vei merge pe un drum al esecului, pe un drum al neimplinirii.
"De
ce?" Pentru ca daca ti-ar fi fost de folos sa ai sani mari, atunci i-ai fi
avut. Numai ca in ecuatia in care iti incadrezi viata, sanii mari sunt prilej
de sminteala pentru altii iar pentru tine sursa de placeri trupesti. Pe o fata
care se naste cu sani ideali din punctul de vedere al standardului, Dumnezeu o
poate ajuta sa isi pazeasca atat fecioria trupului, cat si pe cea a sufletului.
Pe cand daca tu vei ravnesti sa porti sutienele ei, acest lucru nu iti va fi de
folos pentru ca structura ta sufleteasca ramane tot pe vechiul calapod. Întelegi
ce vreau sa spun? Trupul si sufletul, fiind interdependente, ajung sa se certe
atunci cand unul din ele sufera un accident, o interventie exterioara brusca ce
le modifica armonia. (E ca in cazul schimbarii de sex, un barbat isi poate taia
penisul, dar tot barbat ramane, orice ar avea in bikini. ADN-ul ramane de barbat,
orice ar face.) Nu acelasi lucru se intampla cu fetele ai caror sani au ramas
mici in urma unui accident suferit in copilarie sau din alte motive; in unele
situatii medicii pot da un ajutor real, fara sa fie nevoie sa se apeleze la silicoane
sau alte metode artificiale. Sau sunt fete care nu fac nici un fel de miscare
fizica, stau cocosate si ai caror sanii suporta o influenta evidenta din acest
motiv. E lesne de inteles ca putina gimnastica in fiecare zi rezolva o astfel
de problema.
Stiu ca in acest punct al discutiei fetele care si-au bagat
silicoane pot sa aduca contraargumente care sa te convinga ce avantaje iti ofera
un piept mai generos. Privite insa din perspectiva crestina, marirea sanilor e
un esec. Iar in cazul in care aduce avantajele erotice mult-asteptate, e clar
ca aceste avantaje sunt lemne aruncate pe jarul care ii asteapta pe desfranati
in iad.
"Dar atatia prieteni m-au parasit din cauza sanilor�",
ar putea sa imi spuna Daniela. Nu, nu din cauza sanilor tai mici te-au parasit,
ci din cauza ca sunt ei prosti, de asta te-au parasit. Numai un prost renunta
la o fata din cauza ca nu este multumit de sanii ei. Sau nu neaparat un prost,
un taur comunal, un tip obsedat de sex. Deci nu este o pierdere cand te paraseste
un asemenea tip. Un tanar care merita sa iti fie prieten ar trebui sa nu se uite
doar la trupul tau. Eu nu spun ca frumusetea trupului nu isi are valoarea ei intr-o
poveste de iubire, ci spun ca sunt fete deosebite pe care baietii le parasesc
numai pentru ca nu au fost in stare sa le aprecieze cum trebuie.
Ar trebui
sa iti fie clar ca daca sanii mici sunt un motiv pentru ca prietenul sa te paraseasca,
nu pierzi nimic ramanand fara un astfel de prieten. Dar trebuie sa tii seama si
de faptul ca in orice despartire, cel care pleaca recunoaste greu care a fost
motivul real al plecarii sale. De multe ori sunt invocate motive false, chiar
daca stau in picioare. Si oare, daca cel care te paraseste vrea sa te raneasca,
nu o face cel mai eficace motivand ca a plecat din cauza ca sanii tai sunt prea
mici? Gandeste-te la asta. Chiar daca mai multi baieti invoca acest motiv, s-ar
putea ca fiecare sa minta cu acelasi sange rece. De altfel, sunt destule fete
cu pieptul generos pe care iubitii le parasesc in acelasi ritm in care te parasesc
pe tine.
Daca prietenii pot invoca acest motiv pentru a nu evita sa recunoasca
motivul real al plecarii lor (intoarcerea primei iubiri, o poveste de dragoste
la prima vedere, plictiseala, �), atunci cand se va pune problema angajarii tale
lucrurile pot sta invers: potentialul si potentul sef va invoca alte motive pentru
a nu fi nevoit sa recunoasca faptul ca nu este multumit de decorul pe care il
ofera sanii tai. Aici nu am ce sa spun, decat ca daca sanii sunt un criteriu de
angajare, mai tarziu un criteriu de mentinere a postului va fi gimnastica erotica:
daca nu vrei sa ii faci poftele sefului, el nu se va sfii sa angajeze o fata care
din punct de vedere intelectual nu se ridica la masura ta, dar care se pricepe
la ridicatul poalelor in cap. Iata ca nici aici pierderea ta nu e reala.
Putem
vorbi de un singur domeniu in care ai simti cu adevarat lipsa unor sani mai voluminosi:
in cazul in care ai vrea sa devii cantareata sau actrita. Cum ar fi Sandra Bullock
daca i-ar lipsi pieptul acela care ii baga in boala pe obsedatii care isi lipesc
poze cu ea prin WC-uri? Sa fim realisti: o actrita nedotata poate face sa scada
incasarile unui film. Vrei sa devii actrita sau cantareata? Putin probabil. Asa
ca nu are rost sa insistam asupra acestui subiect.
Oricum, ar trebui sa
iti dai seama ca nici dorinta unor fete care se afla in situatia ta si care spun:
"Vreau sa am sanii cat mai mari, oricat de mari ar fi�" nu are acoperire.
Iata ce scrie cu tristete o fata aflata in extrema cealalta: "Am un prieten,
de noua luni, si am fost de acord sa facem dragoste cand relatia noastra va implini
un an, dar simt ca nu o voi putea face pentru ca imi este rusine de sanii mei.
Astfel, am hotarat sa nu fac dragoste cu nimeni pana cand sanii mei vor fi mai
mici. Sunt foarte disperata, pentru ca el ma iubeste, dar nu stiu cum va reactiona
cand ii voi spune ca nu pot face dragoste cu el, pentru ca motivul nu-l va afla
niciodata."c15
Ciudat, unele fete se declara rebele atunci cand este
vorba sa asculte glasul Bisericii care le cheama la o viata curata, dar cand e
vorba de anumite idei fixe sau de satisfacerea unor capricii, iubirea de sine
le da puterea de a birui chiar si atractia sexuala. Cred ca fata care a scris
randurile de mai sus si-a dat seama cat de stupid este punctul ei de vedere, si
a inceput viata sexuala cu prietenul ei; desi cu asta nu a rezolvat nimic – a
cazut din lac in put.
Închei ravasul de fata adresandu-ma tuturor fetelor
care sunt nemultumite de putinatatea sau de volumul exagerat al sanilor lor: cautati
adevarata dragoste, cautati un tanar care sa va iubeasca cu adevarat. Veti vedea
ca daca dragostea voastra va primi binecuvantarea nuntii, atunci sotul vostru
va va iubi ca si cum ati avea cei mai super sani din lume. Unui sot care isi iubeste
sotia ii e drag fiecare centimetru din trupul ei. Daca dragostea porneste din
trup nu poate sa ajunga pana la suflet si sa-i acopere defectele, dar daca porneste
din suflet, atunci trece cu vederea micile "imperfectiuni" ale trupului.
Atunci cand doi oameni care se iubesc primesc binecuvantarea casatoriei, Dumnezeu
le curateste mintile si trupurile prin harul sau. Cei care va vor lua de sotii
nu vor regreta ca nu aveti bustul mai bogat, picioarele mai drepte sau dintii
mai stralucitori. Va vor iubi asa cum sunteti. Si nu va fi nevoie sa le dati cu
umbreluta la fund cand isi uita privirile pe sanii capabili ai femeilor de pe
celalalt trotuar�

Fragment din Tinerii si sexualitatea de Danion
Vasile

Pe un forum de discutii pe teme
sexuale, o fata întreaba: "Amândoi, atât eu cat si prietenul meu, ne masturbam
reciproc. Cauzeaza la ceva ? Sau … (exista ) efecte negative? Tin sa mentionez
ca nu am facut dragoste pâna acum cu el. Iata raspunsul specialistului care se
ocupa de forum-ul respectiv: "In primul rând tinem sa-ti spunem ca e de admirat
ca exista si tineri care nu trec direct la sex intravaginal si încearca sa experimenteze
si alte forme de sex. E foarte important (pentru placerea voastra nu a altora)
sa va cunoasteti reciproc corpurile si placerile. Noi nu vedem nici un efect negativ
aici, fiind un lucru normal facut de o ucigatoare majoritate." Alti participanti
la discutie îsi dau si ei cu parerea:"Eu am citit si cred ca nu e
daunatoare masturbarea decât facuta în exces dar nu înteleg de ce nu o faceti
daca va iubiti. Eu nu cred ca e mai bine s-o faceti singuri si doar atât."